-Povestire-
Bărbatul se aplecă
deasupra femeii. Îi şterse fruntea cu o bucată moale de bumbac
umezită în apă de trandafir. O sărută cu blândeţe pe frunte şi
îi aşeză mai bine perna. Femeia începu să plângă încetişor
- Gheorghiţă,
dragul meu, iartă-mă, iartă-mă! Dar tare mult te-am iubit!
- Taci femeie! de două
zile, tot îţi ceri iertare. Cu ce mi-ai greşit Florică dragă?
Ai fost o nevasta bună şi
iubitoare. Şi acum bolnavă, îmi dau lacrimile când văd cât eşti
de minunată. Boala care te chinuie de atâta timp, nu ţi-a putut
lua gingăşia. Nuştiu de ce zic doctorii că nu mai ai mult de
trăit. Eşti la fel de frumoasă ca în prima zi.
Răpus de durere şi
neputinţă, bărbatul îşi frângea mâinile plândând ca un
copil.
*****
Gheorghiţă avea 25 de
ani. Era un bărbat chipeş, bine făcut, cu părul şaten- deschis,
uşor ondulat şi nişte ochi verzi de te scoteau din minţi. Era bun
la suflet, harnic, destoinic şi de cuvânt. Se zicea că avea o voce
tare frumoasă, şi când voia, cânta doine aşa de duios că-ţi
dădeau lacrimile dacă îl auzeai.
La horele şi la balurile
din sat, rupea toate inimile. Fetele de măritat îl admirau şi
roiau în jurul lui. I se dusese vestea şi prin satele vecine. Dar
lui îi era dragă doar una: Viorica lui Cerbu. O codană, de-o
frumuseţe angelică, cu-n păr negru, des, prins în cozi la spate.
Cu ochii mari, căprui, cu buze roşii pline. Era subţire şi
sprintenă, cu nişte sâni frumoşi şi rotunzi ca doi porumbei. Era
ageră şi pricepută, iar la treabă nimeni nu o întrecea. Când o
lua Gheorghiţă la joc, parcă zbura. Inima îi sărea din piept,
iar în stomac, simţea furnicături şi mii de fluturi. Da, da,
iubirea a fost dintotdeauna la fel!
Se iubeau frumos şi
sincer. Erau cuminţi ca două fete mari. Când mai scăpa Gheorghiţă
la ea, o strângea la piept cu drag, mai s-o rupă în două. Îi
săruta apăsat şi cu patimă guriţa roşie.Viorica se ruşina, şi
se făcea că se supără. Îl împingea cât colo. Dar
asta, că aşa îi spusese mama că nu este
bine. Că ei, îi era drag Gheorghiţă, ca ochii din cap. Şi
dacă ar fi fost după dânsa ar fi stat zi şi noapte în braţele
lui. Dar la ţară după obicei aşa era bine şi frumos. Până la
cununie fata trebuia să rămână pură, să poată îmbrăca rochia
albă de mireasă şi să poarte cununiţa
de lămâiţă în păr.
*****
Florica lui Buzilă avea
37 de ani. Era înaltă şi slabă, iar la un ochi avea albeaţă. Şi
cum asta nu ar fi fost de ajuns, din naştere avea un picior mai
scurt, de aceea schiopăta puţin. Părul cenuşiu era strâns mereu
sub batic. Faţa mică, arsă de soare era mereu tristă. Gura cu
buze frumoase şi subţiri, avea mereu colţurile lăsate în jos,
dându-i o înfăţişare sobră. Nu era fată rea! Cu toate că era
cât de cât plăcută la vedere, nici un flăcău nu a cerut-o de
nevastă. Se spunea că era cea mai bogată de prin partea locului.
Era singură la părinţi. Avea 50 hectare de pământ, dacă nu
mai mult. O turma de vreo 200 de oi, cai de prăsilă, vaci şi
boi. Şi ograda era plină de argaţi. Timpul s-a scurs pe nesimţite
şi Florica a trecut în tagma fetelor bătrâne. Slabe şanse mai
erau să devină vreodată mireasă...
Fata trecea mereu ca o
umbră pe uliţe, nimeni nu o băga în seamă. Mergea uneori
duminica la joc. Dar stătea retrasă undeva după un gard să nu o
vadă nimeni. De acolo privea cu jind la perechile de tineri care
dansau cu foc la horă. Îi vedea cum se roteau în ritmul muzicii pe
Gheorghiţă şi Viorica. Cât de frumos era bărbatul! Ce zâmbet!
Ce ochi pătrunzători, şi mustăcioara lui! Inima îi bătea
repede, nu mai auzea muzica. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea
nimic...Doar pe ea învârtindu-se în horă, în braţele lui
Gheoghiţă. Îi vedea gura lui sărutâdu-i buzele. Braţele lui
viguroase prinzându-i talia subţire.Vedea trupul lui puternic
strivindu-i sânii într-o îmbrăţisare fără sfârşit. Deodată
îi dispărură toate imaginile din minte. Se lăsă linişte, muzica
încetă. Lăutarii luară o pauză. Perechile de dansatori au părăsit
scena, plecând să se răcorească pe băncuţele de lemn la umbra
merilor....
Ruşinată de ceea ce îi
trecuse prin minte, se retrăsese de la gardul unde stătea. Avea
ochii în lacrimi. Îl iubea cu disperare pe Gheorghiţă de când se
ştia. Dar el nu s-a uitat niciodată la ea. Cred că nici nu ştia
că există.
Plecă îngândurată pe
drumul spre casă, fară se se uite înapoi. Se auzeau încă
râsetele vesele ale tinerilor care glumeau şi se hârjoneau.
Aşteptau să înceapă muzica să se apuce din nou de jucat....
- Florica,
Florica!...strigă o voce groasă din spatele ei...
Fata se întoarse. O
ţigancă bătrână, mătăhăloasă, cu faţa ca o scoarţă de
copac, îi rânji hidos. Clipea încet din ochii mici, aproape
opaci. Pe cap avea o basma, ce fusese cândva galbenă, de sub care
atârnau doua cozi subţiri în care erau împletiţi bănuţi
strălucitori de argint. Avea o bluză aproape gri, cu flori galbene
şi roşi. Fusta până în pământ, era enormă, cu multe pliuri,
colorată în galben, verde şi roşu. Culorile vii îţi luau ochii
şi minţile...
- Florico stai oleacă!
zise ţiganca pe-un ton aproape poruncitor.
- Ce vrei cotoroanţă!
Vezi-ţi de drum!
- Hai să-ţi citească
baba în palmă! Floricico dragă!
- De unde îmi ştii numele? întrebă fata speriată
- Ha, ha, ha, câte nu ştiu eu ! zise ţiganca, uitându-se cu subînţeles la Florica.
- De unde îmi ştii numele? întrebă fata speriată
- Ha, ha, ha, câte nu ştiu eu ! zise ţiganca, uitându-se cu subînţeles la Florica.
Îi prinse forţat mâna
stângă şi o trase brutal către ea. Apoi îi spuse cu o voce
mieroasă, rânjind cu gura până la urechi.
- Ai un foc la inimioară Florico mamă ! Inima ta îi topită toată după Gheorghiţă!
- Ai un foc la inimioară Florico mamă ! Inima ta îi topită toată după Gheorghiţă!
Fata se făcu roşie ca
para focului. Îşi trase mâna din strânsoare. Bâigui cu vocea
tremurândă
- Ce ştii tu cotoroanţă, lasă-mă în pace!
- Florico am citit în palma ta! Flăcăul acela chipeş după care suspini zi şi noapte, o să fie bărbatul tău! Hai dă babii un bănuţ!
- Ce ştii tu cotoroanţă, lasă-mă în pace!
- Florico am citit în palma ta! Flăcăul acela chipeş după care suspini zi şi noapte, o să fie bărbatul tău! Hai dă babii un bănuţ!
Şi hoaşca începu să
râdă în hohote, dezvelindu-şi dinţii negri şi stricaţi.
Florica uluită, se uită
speriată la ţigancă. Un fior rece îi străpunsese inima.
- Mincinoasa naibii de cotoroanţă pleacă de lângă mine! Scoase un ban din năframă şi i-l băgă în palmă, crezând ca aşa va scăpa de stăruinţa babei...
- Mincinoasa naibii de cotoroanţă pleacă de lângă mine! Scoase un ban din năframă şi i-l băgă în palmă, crezând ca aşa va scăpa de stăruinţa babei...
Ţiganca o prinse iarăşi
de mână şi îşi fixă privirea rece în ochii fetei.. .
- Ai să mă cauţi nenorocito! şi ai să mă rogi în genunchi! O prinse de cap, trăgând cu putere, îi smulse fetei un smoc de păr. Florica ţipă de durere, şi-o împinse pe ţigancă. Toţi de la horă se întoarseră, nu ştiau ce s-a întâmplat. Au vazut-o doar pe fata lui Buzilă plângând. Nici urmă de cotoroanţă, parcă nici n-ar fi fost. Tulburată peste măsură de cele întamplate, plecă grăbită spre casă .
- Ai să mă cauţi nenorocito! şi ai să mă rogi în genunchi! O prinse de cap, trăgând cu putere, îi smulse fetei un smoc de păr. Florica ţipă de durere, şi-o împinse pe ţigancă. Toţi de la horă se întoarseră, nu ştiau ce s-a întâmplat. Au vazut-o doar pe fata lui Buzilă plângând. Nici urmă de cotoroanţă, parcă nici n-ar fi fost. Tulburată peste măsură de cele întamplate, plecă grăbită spre casă .
La o săptămână după
această întâmplare, Florica a început să aibă în fiecare
noapte un vis ciudat.Ţiganca o chema la ea, mereu, mereu...Era ca o
obsesie.
Iar iubirea ei pentru
Gheoghiţă era din ce în ce mai copleşitoare. Dorea atât de mult
să fie al ei, că ar fi făcut orice să-l aibă de bărbat.Visele
acelea erau mereu la fel, şi-o chinuiau necontenit. Parcă intrase
într-un fel de transă.
De aceea într-o seară
aproape de asfinţit, se îmbracă cu haine curate, şi-o luă pe
drumul care ducea la pădure. Acolo ştia că şatra de ţigani îşi
are corturile.Nomazii se pripăşiseră acolo de ceva vreme....
Merse repede, fără să
se gândească la nimic. Parcă cineva ar fi fugărit-o din urmă.
Din aceea duminică de la
joc, nu mai putea face nimic ca lumea. Nici nu putea dormi. Nu putea
mânca, nici treabă nu mai putea face. Trebuia neapărat să ajungă
la ţiganca. Să o dezlege de coşmarele care o chinuiau...Of...dacă
ar fi fost numai asta! Iubirea ce o simţea pentru Gheorghiţă o
ardea pe dinăutru ca un foc mistuitor...
Soarele era la asfinţit,
ziua se îngâna cu noaptea. Florica intră în pădure, mergea
repede, trebuia să ajungă la femeia aceea. Dar nu ştia unde este.
Ceva nevăzut o îndruma. Mergea orbecăind pe o carare ce nu o mai
văzuse. Şi nici nu ştia unde duce. Spre surprinderea ei auzi
deodată nechezat de cai, oameni vorbind şi râzând. În faţa ei
se iviră corturile ţiganilor. În vreo trei locuri ardeau focuri
înalte. Din întuneric o întâmpină başoalda de babă. Râdea
batjocoritor cu gura ştirbă. Apoi în scârbă scuipă pe jos spre
fată...
- Ai venit prinţesă?
De când te chem nenorocito?! zise vrajitoarea râzand ca scoasă din
minţi
- Am venit! spuse Florica supusă.
- Aşa te vreau nemernico! spuse baba, şi îi apăsă cu mâna în bătaie de joc pe ochiul beteag.
- Scapă-mă de chin, ca înebunesc scânci Florica.
- De două săptămâni te chem! Vrei ca bărbatul acela să fie al tău?
- Da, da, vreau! îngână fata.
- Atunci sufletul tău ai să mi-l dai mie pe vecie!!
- Sufletul meu am să ţi-l dau ţie pe vecie! repetă fata ...
- Am venit! spuse Florica supusă.
- Aşa te vreau nemernico! spuse baba, şi îi apăsă cu mâna în bătaie de joc pe ochiul beteag.
- Scapă-mă de chin, ca înebunesc scânci Florica.
- De două săptămâni te chem! Vrei ca bărbatul acela să fie al tău?
- Da, da, vreau! îngână fata.
- Atunci sufletul tău ai să mi-l dai mie pe vecie!!
- Sufletul meu am să ţi-l dau ţie pe vecie! repetă fata ...
Baba puse la fiert într-un
ceaun mare niste ierburi. Era un amestec negru, vâscos, care mirosea
îngrozitor.Ţiganca cu faţa întunecată scotea vorbe fără sens.
Bolborosea cuvinte lungi, ridicându-şi mâinile către cerul
întunecat. Luna se ascunsese între nori. Nu putea fi părtaşă la
înşelăciunea ce-o pregătea zgripţuroaica.
Descântecele curgeau unul
dupa altul şi hoaşca învârtea ca o nebuna în ceaun. Din săculeţe
mici din pânză lua între degete prafuri doar de ea ştiute,
presărând peste fiertura bolborositoare. Dintr-un buzunar al fustei
scoase un smoc de păr şi-l aruncă cu dezgust în vasul de pe foc.
În jur se lăsase o linişte grea. Florica era în transă. Privea
hipnotizată la femeia care înşira vorbe fărâ sfârşit şi
gesticula amplu cu mâinile descarnate. Nu realiza ce i se
întâmplă...
- Şi frumoasă vei fi, ca un fir de trandafir, cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de purumbiţă, şi mereu vei fi iubită de al tău Gheorghiţă. Aşa mereu te va vedea, până la moartea ta. Şi aşa vei putea muri, când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul tău pentru vecii, vecilor la mine va veni!
- Si frumoasă voi fi ca un fir de trandafir, cu cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de porumbiţă şi mereu voi fiu iubită de al meu Gheorghiţă. Aşa mereu mă va vedea, până la moartea mea. Şi atunci voi putea muri când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul meu pentru vecii vecilor la tine va veni...aceste cuvinte le repetă Florica dupa babă, după care căzu jos leşinată. Şi nu mai ştiu nimic de ea.
- Şi frumoasă vei fi, ca un fir de trandafir, cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de purumbiţă, şi mereu vei fi iubită de al tău Gheorghiţă. Aşa mereu te va vedea, până la moartea ta. Şi aşa vei putea muri, când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul tău pentru vecii, vecilor la mine va veni!
- Si frumoasă voi fi ca un fir de trandafir, cu cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de porumbiţă şi mereu voi fiu iubită de al meu Gheorghiţă. Aşa mereu mă va vedea, până la moartea mea. Şi atunci voi putea muri când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul meu pentru vecii vecilor la tine va veni...aceste cuvinte le repetă Florica dupa babă, după care căzu jos leşinată. Şi nu mai ştiu nimic de ea.
Se trezi a doua zi
dimineaţă la ea acasă, în pat. Era îmbrăcată cu hainele
cu care fusese cu o zi înainte. Lângă uşă găsi un ulcior
din lut legat la gură cu o bucată de sac vechi.
*****
Duminică, Florica se
duse din nou la Horă. Se îmbrăcase cu ce avea mai bun. Îşi puse
catrinţa cea frumoasă, ţesută cu fir de aur, ia înflorată cu
margarete şi maci. Îşi strânse cu grijă părul sub năframa
brodată. Nu era tocmai urâtă la înfăţişare, dar ochiul acela
alb şi imobil, îi răpea toată gingaşia.
Când ajunse în bătătura
satului unde se ţinea jocul, fetele se înghionteau şi râdeau cu
poftă. Flăcăii strânşi la un loc, şusoteau şi trăgeau ocheade
pe furiş mândruţelor.Viorica nu-l scăpa din ochi pe Gheorghiţă.
Nuştiu ce avea de vreo săptămână, nu reuşise să vorbească cu
el. Parcă nu o mai cunoştea.
Când începură lăutarii
să cânte, muzica ritmată se revărsa în valuri. Gheorghiţă se
duse întins la Florica şi-o invită la dans. Fata se roşise toată.
Cei din jur se uitau miraţi la scena ce se desfăşura nefiresc în
faţa lor. Flăcăul acela frumos nu şi-a mai luat iubita la joc cum
ar fi fost normal. În schimb o juca şi-o cuprindea în braţe pe
sluta satului. Din acel moment nimic nu l-a mai despărţit de
Florica. O „iubea„ atât de mult şi-o vedea atât de frumoasă
precum un fir de trandafir, gura rumenă gustoasa, ochi dulci de
porumbiţă....
Se povestea, că în
acele zile părinţii fetei au vândut două perechi de boi la târg.
O adevărată avere pentru acele vremuri. Şi cu acei bani ar fi
plătit o datorie mare, unei necunoscute venită de undeva de prin
Muntenia....La o lună după ce plătiseră aceea datorie, se puse de
nuntă. Florica s-a îmbrăcat în rochie albă de mireasă şi s-a
îmbodobit cu flori de lămâiţă. Gheorghiţă, bărbatul pe care îl
iubea mai presus de viaţa ei, i-a devenit soţ. Visul ei imposibil a
devenit realitate!
Atunci în noaptea nunţii,
la miezul noptii, o femeie ocrotită de întuneric, săpa de zor în
grădină la rădăcina unui păr. Acolo a îngropat cât a putut de
adânc un ulcior de lut. Aşa îi spusese vrăjitoarea să facă.
Altfel totul s-ar fi năruit într-o clipă şi înşelăciunea ar fi
ieşit la suprafaţă...
Ruptă de durere frumoasa
Viorica, aproape că şi-a pierdut minţile. Nu putea întelege de ce
a părăsit-o Gheorghiţă pentru chioara de Florica. Cum a putut
uita de câte ori i-a zis că o iubeşte şi că o vrea de soţie.
Oare cum a putut uita, când îi spunea că doreşte să
îmbătrânească alături de ea. Oare cum a putut uita tot ce simţea
pentru dânsa!? Nici măcar nu i-a mai vorbit vreodată, de parcă
nici nu-o cunoştea.
Îndurerată şi cu inima
frântă, a plecat la o mănăstire în munţi. A devenit măicuţă,
dedicându-şi în întregime viaţa lui Dumnezeu.
******
Au trecut 15 ani de la
nunta lui Florica cu Gheorghiţă. Au avut împreună
un baiat, costeliv si bolnăvicios. Averea lor era nemăsurată, dar
ce folos! Florica, la câţiva ani după căsătorie se îmbolnavi
grav. Ani de zile a umblat prin spitale şi sanatorii. Avea o boală rară ce
doctorii nu o întâlniseră. Au încercat tot felul de tratemente.
Dar nu au reuşit să o însănătoşească. Când nu au ştiut ce să
îi mai facă, au trimis-o acasă, să îşi trăiască ultimile
zilei din viaţă alături de cei dragi...
- Iartă-mă Gheorghiţă, iartă-mă! repeta, stins femeia ce se chinua de ceva vreme să moară.
- Iartă-mă Gheorghiţă, iartă-mă! repeta, stins femeia ce se chinua de ceva vreme să moară.
Venise şi preotul să o
împărtăşească. Dar după câteva minute, acesta ieşise glonţ
din camera muribundei. Tremura şi era alb la faţă...Îl strigă pe
bărbatul femeii.
- Gheorghiţă, zise preotul, mergi la muierea ta, mai are o ultimă dorinţă să îţi spună. Apoi va muri. Eu nu pot să îi dau binecuvântarea. Şi plecă grăbit de parcă văzuse diavolul.
- Gheorghiţă, zise preotul, mergi la muierea ta, mai are o ultimă dorinţă să îţi spună. Apoi va muri. Eu nu pot să îi dau binecuvântarea. Şi plecă grăbit de parcă văzuse diavolul.
Nedumerit, bărbatul intră
din nou în camera soţiei. Închise uşa după el, aşa cum i se
ceruse, şi se aseză în genunchi lângă patul muribundei
- Spune Florică draga mea!
- Iartă-mă dragul meu, să ştii că te-am iubit mai mult decât viaţa însuşi. Dar ca să pot muri, trebuie să mergi în grădină şi să sapi la rădăcina părului. În dreptul viei care nu rodeşte niciodată. Sapă adânc, şi ai să găseşti un ulcior de lut. Scoate-l afară şi sparge-l! Du-te acum! zise femeia, nu înainte de-al săruta încă odată apăsat pe gură.
- Spune Florică draga mea!
- Iartă-mă dragul meu, să ştii că te-am iubit mai mult decât viaţa însuşi. Dar ca să pot muri, trebuie să mergi în grădină şi să sapi la rădăcina părului. În dreptul viei care nu rodeşte niciodată. Sapă adânc, şi ai să găseşti un ulcior de lut. Scoate-l afară şi sparge-l! Du-te acum! zise femeia, nu înainte de-al săruta încă odată apăsat pe gură.
Îndurerat bărbatul ieşi
din casă. Nu înţelegea prea multe, dar mereu a ascultat de
nevastă, şi dacă a zis şi părintele, apoi aşa va face. Căută
un hârleţ şi se duse în grădină. Începu să sape la rădăcina
părului. Săpă, săpă, când deodata simţi ca a atins ceva tare.
Se apleacă, văzu o toartă. Cu mâinile scormoni grăbit pământul
din jur, să poate scoate vasul la lumină...
- Ce-o fi asta?! ce caută
un ulcior îngropat aici? Şi de ce trebuie să-l
sparg?...întrebările îi veneau ca o avalanşă în minte. Dar
continua să scormonesca să-l poate scoate. Îl ridică usor, îl
scutură de pământ. Un miros greu venea de la vas.
Era acoperit la gură cu o
bucată de sac şi legat cu o sfoară groasă, mâncată de umezeală.
Mintea i se înceţoşă. Nu mai cercetată deloc ciudatul obiect. Îi
luă şi îl trânti cu ciudă de tulpina părului. Un lichid negru
ca o păcura se răspândi în jur, şi-un miros greu de suportat. Se
auzi un hohot de râs înfundat.
Obosit de efort şi
dezgustat de priveliştea ulciorului spart, Gheorghiţă merse la
fântână să se spele. Bău pe nerăsuflate o gură de apă rece. Atunci simţi
în inimă o durere puternică, ca şi cum l-ar fi străpuns un sloi de gheaţă. Îi era aşa de dor de Viorica! Simţea că nu se mai
poate ţine pe picioare. Parcă atunci s-a trezit dintr-un somn
adânc. Se uită în jur. Ce căuta el acolo în ograda mare, unde
tronau doua case cu cerdac. De-o parte şi de alta grajduri pentru
fân, şi pentru animale. Porumbare vreo zece, haizase pentru oi,
căruţe, batoză de grâu... Parcă se trezise în altă lume...
- Tată, tată! A murit mama, a murit mama! Baiatul pirpiriu de vreo 13 ani îl cuprinse de mijloc şi plângea încetişor...
- Tată, tată! A murit mama, a murit mama! Baiatul pirpiriu de vreo 13 ani îl cuprinse de mijloc şi plângea încetişor...
Gheorghiţă se uită
buimacit în jur, şi se desprinse din îmbrăţişarea copilului.
Trecu în grabă pe lângă grupurile de oamenii care stăteau în
curte. Toţi se uitau la dânsul şi şuşoteau. Intră în casă şi
se duse direct în odaia unde era femeia. Apoi se auzi un urlet
infiorător...
- Cineeeee e femeia astaaaa? Cineeeeeeeeeeee? Cine-i sluţenia asta? Unde-i Viorica mea?!
- Cineeeee e femeia astaaaa? Cineeeeeeeeeeee? Cine-i sluţenia asta? Unde-i Viorica mea?!
Apoi bărbatul răpus de durere se prăbuşi
pe podea fără suflare ......
În pat era o femeie
bătrână, palidă, cu ochii băgaţi în fundul capului,
slabă, aproape scheletică. Boala care a mâncat-o ani de zile i-a
răpit orice urmă de feminitate...era femeia care i-a furat viaţa!