ULCIORUL

-Povestire-

    Bărbatul se aplecă deasupra femeii. Îi şterse fruntea cu o bucată moale de bumbac umezită în apă de trandafir. O sărută cu blândeţe pe frunte şi îi aşeză mai bine perna. Femeia începu să plângă încetişor

- Gheorghiţă, dragul meu, iartă-mă, iartă-mă! Dar tare mult te-am iubit!

- Taci femeie! de două zile, tot îţi ceri iertare. Cu ce mi-ai greşit Florică dragă?

Ai fost o nevasta bună şi iubitoare. Şi acum bolnavă, îmi dau lacrimile când văd cât eşti de minunată. Boala care te chinuie de atâta timp, nu ţi-a putut lua gingăşia. Nuştiu de ce zic doctorii că nu mai ai mult de trăit. Eşti la fel de frumoasă ca în prima zi.

   Răpus de durere şi neputinţă, bărbatul îşi frângea mâinile plândând ca un copil.

*****

    Gheorghiţă avea 25 de ani. Era un bărbat chipeş, bine făcut, cu părul şaten- deschis, uşor ondulat şi nişte ochi verzi de te scoteau din minţi. Era bun la suflet, harnic, destoinic şi de cuvânt. Se zicea că avea o voce tare frumoasă, şi când voia, cânta doine aşa de duios că-ţi dădeau lacrimile dacă îl auzeai.

   La horele şi la balurile din sat, rupea toate inimile. Fetele de măritat îl admirau şi roiau în jurul lui. I se dusese vestea şi prin satele vecine. Dar lui îi era dragă doar una: Viorica lui Cerbu. O codană, de-o frumuseţe angelică, cu-n păr negru, des, prins în cozi la spate. Cu ochii mari, căprui, cu buze roşii pline. Era subţire şi sprintenă, cu nişte sâni frumoşi şi rotunzi ca doi porumbei. Era ageră şi pricepută, iar la treabă nimeni nu o întrecea. Când o lua Gheorghiţă la joc, parcă zbura. Inima îi sărea din piept, iar în stomac, simţea furnicături şi mii de fluturi. Da, da, iubirea a fost dintotdeauna la fel!

Se iubeau frumos şi sincer. Erau cuminţi ca două fete mari. Când mai scăpa Gheorghiţă la ea, o strângea la piept cu drag, mai s-o rupă în două. Îi săruta apăsat şi cu patimă guriţa roşie.Viorica se ruşina, şi se făcea că se supără. Îl împingea cât colo. Dar asta, că aşa îi spusese mama că nu este bine. Că ei, îi era drag Gheorghiţă, ca ochii din cap. Şi dacă ar fi fost după dânsa ar fi stat zi şi noapte în braţele lui. Dar la ţară după obicei aşa era bine şi frumos. Până la cununie fata trebuia să rămână pură, să poată îmbrăca rochia albă de mireasă şi să poarte cununiţa de lămâiţă  în păr.

*****

    Florica lui Buzilă avea 37 de ani. Era înaltă şi slabă, iar la un ochi avea albeaţă. Şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, din naştere avea un picior mai scurt, de aceea schiopăta puţin. Părul cenuşiu era strâns mereu sub batic. Faţa mică, arsă de soare era mereu tristă. Gura cu buze frumoase şi subţiri, avea mereu colţurile lăsate în jos, dându-i o înfăţişare sobră. Nu era fată rea! Cu toate că era cât de cât plăcută la vedere, nici un flăcău nu a cerut-o de nevastă. Se spunea că era cea mai bogată de prin partea locului. Era singură la părinţi. Avea 50 hectare de pământ, dacă nu mai mult. O turma de vreo 200 de oi, cai de prăsilă, vaci şi boi. Şi ograda era plină de argaţi. Timpul s-a scurs pe nesimţite şi Florica a trecut în tagma fetelor bătrâne. Slabe şanse mai erau să devină vreodată mireasă...

   Fata trecea mereu ca o umbră pe uliţe, nimeni nu o băga în seamă. Mergea uneori duminica la joc. Dar stătea retrasă undeva după un gard să nu o vadă nimeni. De acolo privea cu jind la perechile de tineri care dansau cu foc la horă. Îi vedea cum se roteau în ritmul muzicii pe Gheorghiţă şi Viorica. Cât de frumos era bărbatul! Ce zâmbet! Ce ochi pătrunzători, şi mustăcioara lui! Inima îi bătea repede, nu mai auzea muzica. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic...Doar pe ea învârtindu-se în horă, în braţele lui Gheoghiţă. Îi vedea gura lui sărutâdu-i buzele. Braţele lui viguroase prinzându-i talia subţire.Vedea trupul lui puternic strivindu-i sânii într-o îmbrăţisare fără sfârşit. Deodată îi dispărură toate imaginile din minte. Se lăsă linişte, muzica încetă. Lăutarii luară o pauză. Perechile de dansatori au părăsit scena, plecând să se răcorească pe băncuţele de lemn la umbra merilor....

    Ruşinată de ceea ce îi trecuse prin minte, se retrăsese de la gardul unde stătea. Avea ochii în lacrimi. Îl iubea cu disperare pe Gheorghiţă de când se ştia. Dar el nu s-a uitat niciodată la ea. Cred că nici nu ştia că există.

Plecă îngândurată pe drumul spre casă, fară se se uite înapoi. Se auzeau încă râsetele vesele ale tinerilor care glumeau şi se hârjoneau. Aşteptau să înceapă muzica să se apuce din nou de jucat....

- Florica, Florica!...strigă o voce groasă din spatele ei...

Fata se întoarse. O ţigancă bătrână, mătăhăloasă, cu faţa ca o scoarţă de copac, îi rânji hidos. Clipea încet din ochii mici, aproape opaci. Pe cap avea o basma, ce fusese cândva galbenă, de sub care atârnau doua cozi subţiri în care erau împletiţi bănuţi strălucitori de argint. Avea o bluză aproape gri, cu flori galbene şi roşi. Fusta până în pământ, era enormă, cu multe pliuri, colorată în galben, verde şi roşu. Culorile vii îţi luau ochii şi minţile...

-  Florico stai oleacă! zise ţiganca pe-un ton aproape poruncitor.

- Ce vrei cotoroanţă! Vezi-ţi de drum!

- Hai să-ţi citească baba în palmă! Floricico dragă!
- De unde îmi ştii numele? întrebă fata speriată
- Ha, ha, ha, câte nu ştiu eu ! zise ţiganca, uitându-se cu subînţeles la Florica.

Îi prinse forţat mâna stângă şi o trase brutal către ea. Apoi îi spuse cu o voce mieroasă, rânjind cu gura până la urechi.
- Ai un foc la inimioară Florico mamă ! Inima ta îi topită toată după Gheorghiţă!

Fata se făcu roşie ca para focului. Îşi trase mâna din strânsoare. Bâigui cu vocea tremurândă
- Ce ştii tu cotoroanţă, lasă-mă în pace!
- Florico am citit în palma ta! Flăcăul acela chipeş după care suspini zi şi noapte, o să fie bărbatul tău! Hai dă babii un bănuţ!

Şi hoaşca începu să râdă în hohote, dezvelindu-şi dinţii negri şi stricaţi.

Florica uluită, se uită speriată la ţigancă. Un fior rece îi străpunsese inima.
- Mincinoasa naibii de cotoroanţă pleacă de lângă mine! Scoase un ban din năframă şi i-l băgă în palmă, crezând ca aşa va scăpa de stăruinţa babei...

Ţiganca o prinse iarăşi de mână şi îşi fixă privirea rece în ochii fetei.. .
- Ai să mă cauţi nenorocito! şi ai să mă rogi în genunchi! O prinse de cap, trăgând cu putere, îi smulse fetei un smoc de păr. Florica ţipă de durere, şi-o împinse pe ţigancă. Toţi de la horă se întoarseră, nu ştiau ce s-a întâmplat. Au vazut-o doar pe fata lui Buzilă plângând. Nici urmă de cotoroanţă, parcă nici n-ar fi fost. Tulburată peste măsură de cele întamplate, plecă grăbită spre casă .

    La o săptămână după această întâmplare, Florica a început să aibă în fiecare noapte un vis ciudat.Ţiganca o chema la ea, mereu, mereu...Era ca o obsesie.

Iar iubirea ei pentru Gheoghiţă era din ce în ce mai copleşitoare. Dorea atât de mult să fie al ei, că ar fi făcut orice să-l aibă de bărbat.Visele acelea erau mereu la fel, şi-o chinuiau necontenit. Parcă intrase într-un fel de transă.

    De aceea într-o seară aproape de asfinţit, se îmbracă cu haine curate, şi-o luă pe drumul care ducea la pădure. Acolo ştia că şatra de ţigani îşi are corturile.Nomazii se pripăşiseră acolo de ceva vreme....

Merse repede, fără să se gândească la nimic. Parcă cineva ar fi fugărit-o din urmă.

Din aceea duminică de la joc, nu mai putea face nimic ca lumea. Nici nu putea dormi. Nu putea mânca, nici treabă nu mai putea face. Trebuia neapărat să ajungă la ţiganca. Să o dezlege de coşmarele care o chinuiau...Of...dacă ar fi fost numai asta! Iubirea ce o simţea pentru Gheorghiţă o ardea pe dinăutru ca un foc mistuitor...

Soarele era la asfinţit, ziua se îngâna cu noaptea. Florica intră în pădure, mergea repede, trebuia să ajungă la femeia aceea. Dar nu ştia unde este. Ceva nevăzut o îndruma. Mergea orbecăind pe o carare ce nu o mai văzuse. Şi nici nu ştia unde duce. Spre surprinderea ei auzi deodată nechezat de cai, oameni vorbind şi râzând. În faţa ei se iviră corturile ţiganilor. În vreo trei locuri ardeau focuri înalte. Din întuneric o întâmpină başoalda de babă. Râdea batjocoritor cu gura ştirbă. Apoi în scârbă scuipă pe jos spre fată...

- Ai venit prinţesă? De când te chem nenorocito?! zise vrajitoarea râzand ca scoasă din minţi
- Am venit! spuse Florica supusă.
- Aşa te vreau nemernico! spuse baba, şi îi apăsă cu mâna în bătaie de joc pe ochiul beteag.
- Scapă-mă de chin, ca înebunesc scânci Florica.
- De două săptămâni te chem! Vrei ca bărbatul acela să fie al tău?
- Da, da, vreau! îngână fata.
- Atunci sufletul tău ai să mi-l dai mie pe vecie!!
- Sufletul meu am să ţi-l dau ţie pe vecie! repetă fata ...

Baba puse la fiert într-un ceaun mare niste ierburi. Era un amestec negru, vâscos, care mirosea îngrozitor.Ţiganca cu faţa întunecată scotea vorbe fără sens. Bolborosea cuvinte lungi, ridicându-şi mâinile către cerul întunecat. Luna se ascunsese între nori. Nu putea fi părtaşă la înşelăciunea ce-o pregătea zgripţuroaica.

Descântecele curgeau unul dupa altul şi hoaşca învârtea ca o nebuna în ceaun. Din săculeţe mici din pânză lua între degete prafuri doar de ea ştiute, presărând peste fiertura bolborositoare. Dintr-un buzunar al fustei scoase un smoc de păr şi-l aruncă cu dezgust în vasul de pe foc. În jur se lăsase o linişte grea. Florica era în transă. Privea hipnotizată la femeia care înşira vorbe fărâ sfârşit şi gesticula amplu cu mâinile descarnate. Nu realiza ce i se întâmplă...
- Şi frumoasă vei fi, ca un fir de trandafir, cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de purumbiţă, şi mereu vei fi iubită de al tău Gheorghiţă. Aşa mereu te va vedea, până la moartea ta. Şi aşa vei putea muri, când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul tău pentru vecii, vecilor la mine va veni!
- Si frumoasă voi fi ca un fir de trandafir, cu cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de porumbiţă şi mereu voi fiu iubită de al meu Gheorghiţă. Aşa mereu mă va vedea, până la moartea mea. Şi atunci voi putea muri când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul meu pentru vecii vecilor la tine va veni...aceste cuvinte le repetă Florica dupa babă, după care căzu jos leşinată. Şi nu mai ştiu nimic de ea.

Se trezi a doua zi dimineaţă la ea acasă, în pat. Era îmbrăcată cu hainele cu care fusese cu o zi înainte. Lângă uşă găsi un ulcior din lut legat la gură cu o bucată de sac vechi.

*****

     Duminică, Florica se duse din nou la Horă. Se îmbrăcase cu ce avea mai bun. Îşi puse catrinţa cea frumoasă, ţesută cu fir de aur, ia înflorată cu margarete şi maci. Îşi strânse cu grijă părul sub năframa brodată. Nu era tocmai urâtă la înfăţişare, dar ochiul acela alb şi imobil, îi răpea toată gingaşia.

Când ajunse în bătătura satului unde se ţinea jocul, fetele se înghionteau şi râdeau cu poftă. Flăcăii strânşi la un loc, şusoteau şi trăgeau ocheade pe furiş mândruţelor.Viorica nu-l scăpa din ochi pe Gheorghiţă. Nuştiu ce avea de vreo săptămână, nu reuşise să vorbească cu el. Parcă nu o mai cunoştea.

Când începură lăutarii să cânte, muzica ritmată se revărsa în valuri. Gheorghiţă se duse întins la Florica şi-o invită la dans. Fata se roşise toată. Cei din jur se uitau miraţi la scena ce se desfăşura nefiresc în faţa lor. Flăcăul acela frumos nu şi-a mai luat iubita la joc cum ar fi fost normal. În schimb o juca şi-o cuprindea în braţe pe sluta satului. Din acel moment nimic nu l-a mai despărţit de Florica. O „iubea„ atât de mult şi-o vedea atât de frumoasă precum un fir de trandafir, gura rumenă gustoasa, ochi dulci de porumbiţă....

     Se povestea, că în acele zile părinţii fetei au vândut două perechi de boi la târg. O adevărată avere pentru acele vremuri. Şi cu acei bani ar fi plătit o datorie mare, unei necunoscute venită de undeva de prin Muntenia....La o lună după ce plătiseră aceea datorie, se puse de nuntă. Florica s-a îmbrăcat în rochie albă de mireasă şi s-a îmbodobit cu flori de lămâiţă. Gheorghiţă, bărbatul pe care îl iubea mai presus de viaţa ei, i-a devenit soţ. Visul ei imposibil a devenit realitate!

       Atunci în noaptea nunţii, la miezul noptii, o femeie ocrotită de întuneric, săpa de zor în grădină la rădăcina unui păr. Acolo a îngropat cât a putut de adânc un ulcior de lut. Aşa îi spusese vrăjitoarea să facă. Altfel totul s-ar fi năruit într-o clipă şi înşelăciunea ar fi ieşit la suprafaţă...

     Ruptă de durere frumoasa Viorica, aproape că şi-a pierdut minţile. Nu putea întelege de ce a părăsit-o Gheorghiţă pentru chioara de Florica. Cum a putut uita de câte ori i-a zis că o iubeşte şi că o vrea de soţie. Oare cum a putut uita, când îi spunea că doreşte să îmbătrânească alături de ea. Oare cum a putut uita tot ce simţea pentru dânsa!? Nici măcar nu i-a mai vorbit vreodată, de parcă nici nu-o cunoştea.

Îndurerată şi cu inima frântă, a plecat la o mănăstire în munţi. A devenit măicuţă, dedicându-şi în întregime viaţa lui Dumnezeu.

******

     Au trecut 15 ani de la nunta lui Florica cu Gheorghiţă. Au avut împreună un baiat, costeliv si bolnăvicios. Averea lor era nemăsurată, dar ce folos! Florica, la câţiva ani după căsătorie se îmbolnavi grav. Ani de zile a umblat prin spitale şi sanatorii. Avea o boală rară ce doctorii nu o întâlniseră. Au încercat tot felul de tratemente. Dar nu au reuşit să o însănătoşească. Când nu au ştiut ce să îi mai facă, au trimis-o acasă, să îşi trăiască ultimile zilei din viaţă alături de cei dragi...
- Iartă-mă Gheorghiţă, iartă-mă! repeta, stins femeia ce se chinua de ceva vreme să moară.

Venise şi preotul să o împărtăşească. Dar după câteva minute, acesta ieşise glonţ din camera muribundei. Tremura şi era alb la faţă...Îl strigă pe bărbatul femeii.
- Gheorghiţă, zise preotul, mergi la muierea ta, mai are o ultimă dorinţă să îţi spună. Apoi va muri. Eu nu pot să îi dau binecuvântarea. Şi plecă grăbit de parcă văzuse diavolul.

Nedumerit, bărbatul intră din nou în camera soţiei. Închise uşa după el, aşa cum i se ceruse, şi se aseză în genunchi lângă patul muribundei
- Spune Florică draga mea!
- Iartă-mă dragul meu, să ştii că te-am iubit mai mult decât viaţa însuşi. Dar ca să pot muri, trebuie să mergi în grădină şi să sapi la rădăcina părului. În dreptul viei care nu rodeşte niciodată. Sapă adânc, şi ai să găseşti un ulcior de lut. Scoate-l afară şi sparge-l! Du-te acum! zise femeia, nu înainte de-al săruta încă odată apăsat pe gură.

   Îndurerat bărbatul ieşi din casă. Nu înţelegea prea multe, dar mereu a ascultat de nevastă, şi dacă a zis şi părintele, apoi aşa va face. Căută un hârleţ şi se duse în grădină. Începu să sape la rădăcina părului. Săpă, săpă, când deodata simţi ca a atins ceva tare. Se apleacă, văzu o toartă. Cu mâinile scormoni grăbit pământul din jur, să poate scoate vasul la lumină...

- Ce-o fi asta?! ce caută un ulcior îngropat aici? Şi de ce trebuie să-l sparg?...întrebările îi veneau ca o avalanşă în minte. Dar continua să scormonesca să-l poate scoate. Îl ridică usor, îl scutură de pământ. Un miros greu venea de la vas.

Era acoperit la gură cu o bucată de sac şi legat cu o sfoară groasă, mâncată de umezeală. Mintea i se înceţoşă. Nu mai cercetată deloc ciudatul obiect. Îi luă şi îl trânti cu ciudă de tulpina părului. Un lichid negru ca o păcura se răspândi în jur, şi-un miros greu de suportat. Se auzi un hohot de râs înfundat.

       Obosit de efort şi dezgustat de priveliştea ulciorului spart, Gheorghiţă merse la fântână să se spele. Bău pe nerăsuflate o gură de apă rece. Atunci simţi în inimă o durere puternică, ca şi cum l-ar fi străpuns un sloi de gheaţă. Îi era aşa de dor de Viorica! Simţea că nu se mai poate ţine pe picioare. Parcă atunci s-a trezit dintr-un somn adânc. Se uită în jur. Ce căuta el acolo în ograda mare, unde tronau doua case cu cerdac. De-o parte şi de alta grajduri pentru fân, şi pentru animale. Porumbare vreo zece, haizase pentru oi, căruţe, batoză de grâu... Parcă se trezise în altă lume...
- Tată, tată! A murit mama, a murit mama! Baiatul pirpiriu de vreo 13 ani îl cuprinse de mijloc şi plângea încetişor...

Gheorghiţă se uită buimacit în jur, şi se desprinse din îmbrăţişarea copilului. Trecu în grabă pe lângă grupurile de oamenii care stăteau în curte. Toţi se uitau la dânsul şi şuşoteau. Intră în casă şi se duse direct în odaia unde era femeia. Apoi se auzi un urlet infiorător... 
- Cineeeee e femeia astaaaa? Cineeeeeeeeeeee? Cine-i sluţenia asta? Unde-i Viorica mea?!

Apoi bărbatul răpus de durere se prăbuşi pe podea fără suflare ......

     În pat era o femeie bătrână, palidă, cu ochii băgaţi în fundul capului, slabă, aproape scheletică. Boala care a mâncat-o ani de zile i-a răpit orice urmă de feminitate...era femeia care i-a furat viaţa!