ANIŢA

ANIŢA

- povestire -

       Acolo sus, între pădurile şi dealurile presărate cu fâneţe şi livezi, se întindea Podişul Mănăstirii. Era un platou drept ca în palmă, cu pământ mănos, străjuit din trei părţi de pădurea deasă de stejar şi fag. Lanurile aurii cu spice grele, se unduiau în bătaia vântului. Jos la poala dealului, şerpuia leneş un pârâu cu apă limpede şi răcoroasă.

Era vremea secerişului. Brigadierul şi tehnicianul au trecut din casă în casă şi-au anunţat sătenii, că adoua zi vor veni 4 combine să treiere lanurile de grâu din podiş. Cu ani în urmă acolo erau pământurile mănăstirii. La naţionalizare, acestea s-au împărţit tuturor sătenilor.

                                                                       *

       Aniţa avea cam 27 de ani, şi era de-o frumuseţe rară. Nu nu era defel ca celelalte fete şi femei din sat. Era înaltă, cu ochii albaştrii, c-o piele fină şi albă. Cu nişte buze pline roşii, frumos arcuite. Părul lung, castaniu-roşcat, îi cădea în valuri ondulate pe umeri. Trupul avea forme armonioase, cu sânii mari şi pietroşi, ce îi scoteau în evidenţă talia subţire. Şoldurile pline cu rotunjimi ademenitoare nu te puteau lăsa fără să o priveşti, când treceai pe lânga ea. Avea un mers frumos şi legănat. Fără să vrei nu-ţi puteai dezlipi ochii de la picioarele ei lungi si suple cu glezne fine..

       Era măritată de vreo 3 ani cu Lică Andrieş. Nimeni nu ştie de cum a venit Aniţa tocmai din Banat, să se mărite în Moldova. Bărbatul a adus-o acasă la părinţi şi apoi a luat-o de nevastă. Dar mereu se întrezărea întrebarea, cum poţi aduce un cal pur sânge, să-l înhami la căruţă undeva la ţară ?!
       Au făcut o nuntă mare care a ţinut trei zile şi trei nopţi, de i se dusese vestea. Lică era mândru nevoie mare că şi-a luat aşa o frumuseţe de femeie. O iubea nebuneşte, cu tot sufletului lui, dar cine nu ar fi iubit-o!

       Lică Andrieş era un bărbat obişnuit. Nu era nici frumos, nici urât. Era înalt, şaten, cu ochii mari şi căprui. Era tare harnic, chibzuit, bun la inimă, săritor şi cu vorba blândă. De mic s-a remarcat prin inteligenţa sa vie. Părinţii lui, oameni simpli, au făcut eforturi şi l-au trimis să îşi desăvârşeasca educaţia la gimnaziul din oraş. După ce a terminat liceul, a mai făcut o şcoală de maiştri. După ce a muncit 5 ani în Timişoara ca sudor şi şef de echipă, în construcţii, a strâns ceva bănuţi. Apoi s-a întors acasă în Moldova, împreună cu viitoarea lui soţie.

       A pus gospodaria părintească pe picioare. A reparat casa şi grajdurile. A mai construit câteva anexe pentru spaţiu de locuit. Casa a reamenajat-o cu gust, ţinând cont de sfaturile soţiei. A schimbat mobila veche cu una nouă si modernă. A cumpărat radio, televizor, o maşină de spălat, covoare şi tot felul de lucruri trebuincioase pentru un trai comod. În faţa casei a făcut o grădină superbă, sădind cu grijă trandafiri de toate culorile, aşa cum îi plăceau mult Aniţei. Aleile înguste şi pietruite, duceau spre foişorul din lemn construit în mijlocul grădinii. A făcut toate astea pentru femeia lui. Voia să aibă o viaţă frumoasă şi lipsită de griji. Să nu regrete nicio clipă c-a plecat de la oraş şi a ajuns în celălalt capăt de ţară, într-un sat uitat de lume.Cum l-o fi ales Aniţa pe Lică de soţ, nimeni nu ştie. Dar spre surprinderea tuturor, cei doi soţi trăiau în armonie şi păreau fericiţi.

       Lică muncea pe rupte din zi în noapte la câmp şi în gospodărie. Îşi luase şi-un aparat de sudură. Se apucase să facă porţi şi garduri din fier, pentru sătenii din zonă. I se dusese vestea că ieşeau lucruri grozave din mâna lui. Şi uite aşa confecţionarea porţilor, a devenit o afacere profitabilă, de unde ieşeau mulţi bani. Doar Aniţa trebuia ţinută în puf ca o prinţesă, nu-i asa?! Ziceau cârcotaşii învidioşii din sat. Dar aşa se întâmplă, dacă nu poţi ajunge la struguri, lesne spui că sunt acrii şi stricaţi.

       Contrar răutăţilor spuse de vecini, Aniţa nu era fată rea. Îşi ajuta cât putea soacra la treburi. Era tare pricepută între ale bucătăriei şi ţinea casa lună. Pe lângă toate astea, îi plăcea croitoria şi era şi talentată pe deasupra. Avea o grămadă de cliente dintre vecine. Le cosea bluze, fuste, rochii pantaloni, lenjerii, feţe de masă şi câte şi mai câte, că i se dusese vestea...Vă imaginaţi, nu ducea lipsă de nimic, doar de puţină distracţie poate...

                                                                 **

        Sus pe deal, lângă podiş mai erau cam 30 de case, fiind ultimile din sat.

Radu şi Ioana stăteau la ultima casă, la hotar cu satul vecin. Aveau o casă mare şi frumoasă, cu cerdac şi temelie înaltă. Era văruită în verde deschis, cu ferestre mari, luminoase, vopsite în alb. Pereţii de jur împrejur erau pictaţi cu un brâu din forme geometrice de culoarea maro cu verde închis. Pe marginea cerdacului erau ghivece mari cu muşcate roşii. Se vedea că acolo era mână de femeie gospodină.

       Ioana era o femeie plăcută, mică de înălţime, cu ochii negrii, cu-o gură mică şi frumoasă. Părul bălai şi-l prindea în cozi, într-un coc la spate. Era slăbuţă parcă bătută în palme. Cu toate astea, era ca o zvârlugă, toată ziua alerga după treabă. Avea doi băietani, amândoi frumoşi şi voinici care semănau leit taică-său. Îi cicălea pentru că mereu erau puşi pe şotii şi năzbâtii. Îi educa cum ştia ea mai bine, să iasă din ei oameni destoinici.

       Radu era înalt, voinic, cu trupul zvelt şi pieptul lat. Trăsăturile regulate ale feţei îi ieşeau în evidenţă datorită tenului uşor măsliniu. Era brunet, cu nişte ochi verzi, iscoditori, ce erau străjuiţi de sprâncene stufoase. Privirea lui te sfredelea. Nu era frumos, dar înfăţişarea lui pur masculină te seducea într-un mod irezistibil. Nu puteai să-l priveşti direct în ochi fără să te simţi copleşită de personalitatea lui puternică. Avea un suflet bun de pus la rană, dar lăsa pe prea puţini, să îi vadă latura lui sensibilă. Considera o slăbiciune să arate ca poate fi bun şi cald. Părea un dur, mereu suduia de toţi sfinţii, nimic nu îi convenea. Certa băieţii toată ziua, mereu le zicea ca nu vrea ,ca ei să ajungă nişte lepre fără căpătâi.

       Mergea la arat, prăşit, la cosit şi adunat fânul, dar şi la lemne în pădure. Era harnic şi aprig nimic de zis. Dar seara după ce se terminau treburile, se punea pe băut şi adormea cu paharul în mână. Dacă nu l-ai fi cunoscut ai fi zis că îl ardea un foc mistuitor pe dinăuntru.

Ioana s-a învăţat să îi suporte hachiţele. Nu o bătea, dar era rău de gură, mereu nemulţumit, nimic nu-i plăcea. Ea îşi vedea de ale ei. Cred că nici nu îl mai auzea. Dacă şi-ar fi pus mintea cu el, la câte îi zicea, ar fi luat-o pe coclauri. Trecuse ceva vreme de când Radu nu se mai atinsese de ea. El şi-a făcut un obicei de a dormi singur în bucătărioara de vară. Ioana îşi iubea bărbatul ca în prima zi, suferea enorm că o respingea. Dar s-a învăţat cu timpul şi cu asta. Nu mai căuta răspunsuri. Doar aşa îi era hărăzit femeii de la ţară, să-şi ia viaţa în piept, aşa cum i se oferă. Să meargă înainte pentru că nu era loc de întors. S-a plâns ea odată la o vară de a ei, că nu ştiu ce are bărbatu-său, că nu o mai vrea la aşternut, că fuge de ea. Şi de un an şi ceva sunt ca frate şi soră...Vară-sa ce să zică?!...măi poate munceşte prea mult şi este obosit. Poate o fi bolnav, poate bea prea mult şi nu mai are cu ce...cine stie?!

                                                                    ***

       A doua zi de dimineaţa, toată lumea din sat, mergea pe drumul ce ducea spre podişul mănos de la marginea pădurii. Cu mic cu mare, fiecare cum putea, în căruţe, pe jos, cu furci şi secere, cu tot ce le trebuia. Odată ajunşi oamenii s-au răspândit fiecare ogoarele lor, şi s-au apucat să strângă spicele galbene în snopi. Podişul Mănâstirii arăta ca un furnicar. Sătenii lucrau de zor, strângeau baloţii de paie, şi-i încărcau în căruţe. Aranjau sacii de grâu şi secară, să poată fi număraţi, pentru a da cota la C.A.P., iar restul să şi-i ia acasă.

Copiii îşi ajutau părinţii cât puteau. Dar de cele mai multe ori mai mult îi încurcau. Plictisiţi se puneau pe şotii, se fugăreau, ţipau, se înghionteau. Câte unul mai primea câte-o scatoalcă peste ceafă, sau o urecheală zdravănă. Atunci se lăsa liniştea. De voie de nevoie se apucau serios de treabă.

     Aniţa era şi ea acolo. Îşi ajuta soacra cât putea şi cât se pricepea. Lică era plecat la combină, să ajungă la rând să îşi treiere grâul.

Soarele fierbinte ardea nemilos. În aer plutea un praf dens de la maşina de treierat. Trupurile asudate ale oamenilor erau istovite de efort, de praf şi de căldura înăbuşitoare....

De la arşita soarelui Aniţa era moleşită, transpirase abundent, îşi tot ştergea fruntea cu mâneca moale a bluzei de bumbac. Părul îi era prins la spate şi pe cap avea o bentiţă lată albă...Bluza îi era lipită de trup, sânii lăsaţi liberi, împungeau aerul cu sfârcurile întărite. Dacă te uitai mai atent, observai curbele pline şi armonioase ale pieptului generos, iar ochiul avid putea să se afunde adânc în răscroaiala bluzei. Un flăcăiandru ce muncea pe ogorul alăturat, se uita vrăjit la trupul frumos al femeii. Maică-sa văzându-l că e abătut de la muncă de priveliştea necuviinciosă, îl dojeni cu asprime, destul de tare să audă toţi din jur. Ruşinat şi umilit, se întoarse cu spatele la Aniţa, să nu mai fie tentat să tragă cu ochiul, că atunci se cobora milităria din pod...  

-  Mămucă, cobor până la fântâna din vale, să aduc o cofa de apa rece, zise Aniţa. 

-  Du-te fată hăi, că şi mie mi-e sete! zise scurt bătrâna, care îşi continuă treaba...

Anita îşi lua cofa şi cobora agale spre fântâna ascunsă la umbra salcâmilor....

Radu munci parcă în ciudă, impunându-le un ritm draconic celor din familia sa.Trupul său puternic, frumos bronzat, lucea în soare. Căra de zor baloţii de paie şi sacii la căruţă... 

-  Ioană am să trag o fugă până acasă, să duc paiele şi sacii cu grâu.

-  Bine! atât îi zise femeia. Îl privi puţin, apoi îşi văzu mai departe de ale ei...

Bărbatul nervos, biciui scurt calul, smuncind brutal hăţurile să pornească mai repede.

- Dii Murguleţ, dii ! Calul se opinti şi porni la galop, trecând ca o săgeată pe lângă oamenii ce lucrau. În scurt timp ajunsese la drum.

Trecu pe lângă fântână. Aniţa scotea apă. Îi văzu trupul frumos aplecat peste lespedea fântânii, turnând apa din găleată în cofa de lemn. Trase puţin de hăţuri să oprească calul din galopul nebun.

O privi fermecat preţ de-o clipă, apoi lovi din nou calul să o ia din loc. Femeia se întoarse şi-l privi fără să zică nimic, dar îi zâmbi într-un fel anume...

       Pe drum un nor de praf se ridică, în urma căruţei, de nu se mai vedea nimic. În scurt timp bărbatul ajunsese acasă. Descărcă sacii şi baloţii din cărută. Duse calul la umbră, îi dădu o galeată de apă şi-o porţie zdravănă de ovăz. Cu o cofă de apă rece îşi spăla trupul brozat. Îşi puse haine curate, îşi pieptănă cu grija părul des şi negru. Ieşi din ogradă. Trecu drumul, şi-o luă spre păduricea de salcâmi din apropiere, care era ferită de ochii trecătorului. Acolo în viroagă era un mal înalt de pământ de unde se săpa lut şi humă. Oamenii din sat veneau des aici să ia lutul galben şi humă pentru a repara casele. Precum şi pentru obţinerea manuală a chirpicilor, ce erau folosiţi adesea la construcţia caselor ţărăneşti.

       Iarba era înaltă, aproape până la brâu. Radu megea grăbit, se zgârie de tufele de măceşi. În aer plutea un parfum minunat, mai sus era un tei înflorit ce trona viroaga. Bărbatul era nerăbdător şi foarte tulburat, se uita în toate părţile. Respiră uşurat, dinspre drum venea încet şi legănat Aniţa. Inima începu să îi bată tare, mai să îi sară din piept. Capul îi vâjâia, i se pusese un nod în gât, tremura. Trupul lui puternic fu cuprins de-o fierbinţeala ciudată. Privirea i se înflăcără. Când femeia se apropie, bărbatul se repezi la ea şi-o cuprinsese în braţe, trăgând-o după tufele de soc şi măceş. Începu să o sărute sălbatic, peste tot. Femeia se lăsă, fără a se opune, în braţele lui. Radu îi luă delicat faţa între mâini şi-o privi duios.

       - Aniţă, Aniţă, mi-ai rupt inima! Nu pot dormi, nu pot mânca, gândul mi-i doar la tine femeie! Aniţa eu nu mai pot trăi aşa, nu mai pot ! Nuştiu ce să mă mai fac!? Înebunesc că te ştiu lângă alt bărbat.

Strânse apoi cu putere trupul femeii lângă trupul lui înfierbântat. Îi desfacu grăbit nasturii de la bluză aproape rupându-i. Îi cuprinsese sânii mari şi voluptoşi cu ambele mâini. Îi mângâia frenetic, îi săruta şi-i gusta cu poftă. Desfăcu bentiţa albă ce-i pridea părul roşcat. Valuri odulate i se revărsară peste umerii rotunzi şi albi. Cu mâna îi prinse puternic părul în coamă, îi trase aproape brutal capul pe spate. Încet, îi săruta curba fină a gâtului, urcând fără grabă cu buzele spre bărbie.Tot corpul femeii se infioră de plăcere. Aniţa gemu uşor ca o adiere dulce. Faţa i se îmbujoră toată. Radu îi căuta avid buzele mari şi cărnoase, pierzându-se într-un sărut pasional fără sfărşit. Făcea toate astea cu patimă. Da!...bărbatul o iubea pe Aniţa, o iubea năvalnic. Şi îi fusese atât de dor de ea, că aproape înnebunise de dorinţă.

 -  Radule stai că mă sufoci! murmură femeia. Stai încetişor dragul meu! Dar contrar cuvintelor ei, se abandonă cu totul în braţele lui. Lipindu-se toată de el, ea îi sărută părul des, încleştându-şi mânile în el. Încet îi muşcă lobul urechii, apoi îl lua între buze, gustându-l. Braţele ei frumoase îi înlănţuiau trupul puternic. 
 -  Aniţă, tu fată frumoasă, hai sa fugim! zise Radu, Am strâns nişte bani.O să putem, s-o luăm de la capăt în alt loc pe lumea asta. Aniţă hăi, mă auzi !? 
 -  În timp ce îi desfăcea cămaşa bărbatului, Aniţa îl săruta frenetic pe gură, pe gât, pe pieptul larg şi bronzat şi parcă nu auzea nimic din ceea ce îi zicea Radu...  
-  Aniţă, mă auzi? hai femeie să fugim în lume! zise bărbatului din nou şoptit ...  
Fără a mai spune nimic, îi strivii din nou gura roşie într-un sărut plin de patimă şi dorinţă. Îi ridică fusta subţire şi-i căută febril pulpele. I le atinse uşor şi i le mângâie tandru, le desfacu apoi încet, atingându-i delicat feminitatea. Aniţa gemu usor, ochii ei albaştrii ardeau. Bărbatul îşi dezbrăcă grăbit cămaşa şi o aseză pe buza gropii de lut, care părea un pat natural scobit în malul înalt. Fără să gândească, o luă ca pe un fulg în braţe si-o aşeză pe patul improvizat, cu baldachin îmbodobit cu ramuri de salcâm înflorit. Femeia se lăsă fără a se împotrivi în braţele lui. Îl dorea şi ea la fel de mult. Acolo ocrotiţi de vegetaţia abundentă, îndrăgostiţii se dăruiră fără limite unul altuia.

                                                                          *****

           Soarele mai avea puţin până la asfinţit. Combinele şi-au terminat treaba şi au luat-o în jos spre sat. Istoviţi după o zi grea de lucru, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni se preagăteau să plece spre casele lor.

 -  Mămucă, mai spune-mi odată, când a plecat Aniţa? întrebă Lică. 

 -  La amiaza, înainte de masă, a zis că merge să aducă apă rece de la fântână, atâta ştiu. Am văzut-o coborând la vale şi scoţând apa din fântână...şi nu mai ştiu nimic apoi. De întors nu s-a mai întors, parcă a intrat în pământ, spuse mamă-sa tristă.

       Lică era cuprins de nervozitate, ceva nedesluşit îl ardea pe dinăuntru, nu întelegea ce anume,dar nu-l făcea să fie deloc liniştit. A întrebat de vecinii care lucrau lângă ei, n-o văzuseră. A mers până la maginea pădurii. Apoi în lung şi în lat pe toate ogoarele învecinate. Aniţa nu era nicăieri.

Nici acasă nu-şi găsi soţia. Nu mai înţelegea nimic, nu putea decât să aştepte deocamdată. Toată noaptea nu a închis ochii, nu a putut dormi deloc. Pe dinăuntrul său se simţea ars şi vlăguit....

          Ioana supărată că Radu nu s-a întors, a muncit înzecit să termine. Au ajutat-o băieţii. La sfârşit l-a rugat pe un vecin să îi ducă cu căruţa acasă restul sacilor .

Ajunsă în ogradă găsi calul legat de nuc, toate erau puse la locul lor. Îşi caută soţul în casă, în grădină. Îl strigă, dar nimeni nu îi răspunse. Obosită de ziua grea, făcu focul, puse de mămăligă şi mâncarea la încălzit. Chemă băieţii la masă. Ea abia se atinsese de mâncare, simţea parcă are un cuţit înroşit în inimă. O stare de nelinişte puse stăpânire pe dânsa. Cele mai negre gânduri o copleşiseră. Nu putu dormi deloc.

        Noaptea se lăsă încet peste sat, învăluind casele, pădurea şi dealurile cu fuioare de fum fantomatic. O linişte adâncă, plină de mister şi întristare, pătrundea neştiută în sufletele şi inimile sfâşiate de întrebări şi îndoieli, scotând fără milă la iveală durerea...

                                                                     ****

         În aceea dimineaţă baba Lucreţia mergea spre viroaga unde era groapa de lut. În mână avea o căldare şi-o sapă. Trecu prin iarba înaltă, şi caută gaura mare, frumos scobită de unde putea lua lutul galben, Zâmbi. O bucată mare din peretele gropii se surpase, nu mai era nevoie să sape. Luă lutul cu sapa şi-l punea în găleată. Mai luă câteva sape, şi curios, din pământul nisipos ieşi o mână. Lucreţia era o femeie curajoasă, văzuse multe la viaţa ei. Începu cu îndârjire să tragă cu amândouă mâinile lutul moale. Un trup de bărbat cu faţa în jos, încet se contura. Dar era foarte rece. Îngrozită de macabra descoperire femeia îşi făcu cruce. Nu mai era nimic de făcut. Îşi trase sufletul şi porni aproape în fugă spre case, după ajutor....

        O mare de oameni se adunase lângă păduricea de salcami din viroagă. Iarba toată era trântită la pământ. Oamenii adunaţi în grupuri mici vorbeau încet şi gesticulau. Alături de groapa de lut a satului zăceau două trupuri acoperite cu cearşafuri albe. Miliţianul, un bărbat gras, transpirat, se agita nervos, împingând şi ţipând la oamenii care încercau să se apropie de cele doua cadravre. Aştepta procuratura...  

-  Cine sunt oamenii care i-au găsit sub pământ?, întrebă o femeie. 

-  Radu a lui Ciubotaru şi Aniţa, venetica, femeia lui Lică Andrieş, zise bărbatul afectat. 

-  I-a găsit Lucreţia lui Lupu, dimineaţa când a venit sa ia lut. Erau despuiaţi, unul peste altul, păcătoşii! zise printre dinţi o bătrână stafidită.

       Lumea şuşotea. Femeile vorbeau încet cu mâna la gură. Câte una îşi făcea cruce. Unde s-a mai văzut aşa ceva?! Cei doi ibovnici au fost prinşi sub malul greu de pământ în timp ce făceau dragoste. I-a bătut Dumnezeu pentru nelegiuirea lor. Da! au fugit împreună, dar pe lumea cealaltă!

        Anton era băiatul învăţătorului din satul vecin. Era un tânăr, înalt frumos, suplu, îmbrăcat elegant. Auzise de nenorocire şi era curios.Voia să vadă şi să audă cu ochii şi urechile lui. Întrebă pe una dintre femeile aflate acolo: 

 -  Dar cine este femeia moartă? Că pe Radu îl ştiu, a fost prietenul meu. Dumnezeul să-l ierte! 

-  Aniţa lui Lică Andrieş, venetica, o stricată ! Nu-i mai ajungea. I-a sucit minţile bietului om, a lăsat nenorocita doi copilaşi fără tată, concluzionă plină de emfază femeia.

Bărbatul se albi la faţă, ameţi. Se întoarse brusc şi plecă de acolo. De ciudă o lacrimă se scurse din ochii lui negrii pe obraz. Când se îndepărtă, înjură cu ciudă printre dinţi... 

- Dumnezeii mă-tii de curvă! Şi ziceai că numai pe mine mă iubeşti!!