Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Depresia apare atunci cand oamenii nu-si mai inteleg menirea pe acest pamant"

- S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"

- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Trăim o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.
Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1114/asul-de-inima-45/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant-17637

13 Secrete pentru o viata plina de fericire

1. Invata sa te concentrezi numai asupra prezentului. 

Trecutul nu se poate schimba, asa ca este inutil sa reflectezi asupra lui, insa nu repeta greselile din trecut. Viitorul este doar un rezultat al actiunilor tale de astazi. Deci, invata din trecut pentru a fi mai bun in prezent, iar astfel vei reusi in viitor.
 2. Gandeste pozitiv. Daca ai un gand negativ, opreste-l imediat prin orice mijloace. Sari in sus, da-ti o palma, fa orice numai gandul negativ sa dispara si sa fie inlocuit cu un gand pozitiv. Gandirea pozitiva este esentiala pentru a avea o viata plina de fericire si succes.
 3. Mediteaza cel putin 20 de minute pe zi.
 Budha a fost intrebat:Ce ai castigat prin meditatie ?
 El a raspuns:NIMIC.
Totusi sa lasa-ma sa-ti spun ce am PIERDUT: furie, depresie, nesiguranta, anxietate, frica de imbatranire si moarte.Incearca sa scapi de viata agitata pe care o ai.In aceasta lume moderna, unde timpul liber am ajuns sa ni-l petrecem la TV, internet si gadget-uri uitam sa iubim frumusetea linistii. Capacitatea de a limpezi mintea, de a relaxa corpul, este o arta si o abilitate pe care toata lumea ar trebui sa o dezvolte. Pur si simplu stai undeva, preferabil in natura, si concentreaza-te pe respiratie incercand sa nu te gandesti la nimic. Va fi extrem de greu la inceput! S-ar putea sa te plictisesti sau pur si simplu sa-ti fie imposibil sa nu te gandesti la nimic, dar de la o zi la alta o sa ai un rezultat din ce in ce mai bun. Dupa meditatie o sa te simti pur si simplu minunat. Singura modalitate de a intelege cu adevarat aceasta senzatie este sa o incerci. 4. Memoreaza in fiecare zi ceva. Poezii, citate, proverbe ar fi cele mai bune optiuni pentru o minte sanatoasa cu o memorie de invidiat.
 5. Incearca sa nu mai fi atasat de lucruri. Cu cat esti mai atasat de un lucru cu atat vei suferi mai mult atunci cand acel lucru iti va fi luat, stricat sau pierdut. Incearca sa devi o persoana cu nevoi minime si astfel te vei putea concentra pe a trai.
 6. Zambeste mai des. Zambetul creste productia de endorfine, ceea ce ne va face sa ne simtim bine. Starea de bine indusa de zambet ne indeparteaza de gandurile negative, ne elibereaza de stres, ne intareste sistemul imunitar si creste starea de sanatate. Zambetul este modul natural prin care te poti forta sa fi fericit. Multi oameni zambesc dimineata timp de 5 minute, pentru a fi intr-o buna dispozitie toata ziua. Nu uita, fericirea aduce zambetul si zambetul aduce fericire.
7. Fa-te cunoscut pentru sinceritatea si bunatatea ta.
8. Nu luati viata prea in serios. Invata sa te bucuri de lucrurile mici, fii amuzat de greseli si esecuri insa fii recunoscator pentru experienta pe care astfel o acumulezi si pe care o vei folosi fara sa-ti dai seama. Poate cel mai important lucru este sa faci numai ce-ti place. Viata nu inseamna numai munca, imbina utilul cu placutul.
 9. Fii sincer tot timpul. Minciunile nu pot aduce nimic bun, decat probleme. Fiind cunoscut ca o persoana de incredere este esential pentru integritatea ta.
 10. Invata sa-ti controlezi sentimentele. Singura persoana care te poate face nefericit esti numai tu. Esti singurul care poate decide cat de mult te pot afecta cuvintele sau actiunile altora. Invata asta, iar data viitoare cand o sa te confrunti cu o emotie negativa vei gasi puterea de a trece usor peste ea.
11. Alege-ti prietenii cu intelepciune. Este foarte important sa-ti alegi atent cu cine iti petreci timpul liber. Pur si simplu debaraseaza-te de oamenii negativi, nu fac altceva decat sa se puna in calea fericitii tale.
12. Dezvolta-ti capacitatea de a ierta. Iertarea arata cat de puternic esti. Se cunoaste deja faptul ca orice emotie sau sentiment negativ care nu a fost asimilat pina la capat ramine in "corp", ca un fel de greutate pe aripile sufletului. Acest lucru va conduce treptat la aparitia bolilor. Iertarea este una dintre cele mai eficiente metode de purificare psihica, de ardere a reziduurilor emotionale.
13. Iubirea este in tot ce exista. In fiecare actiune a ta trebuie sa existe iubire. Respira si raspandeste iubire astfel vei atrage numai lucruri pozitive in viata ta. Pe cat de simpla este iubirea atat de greu iti va fi sa iubesti tot ce te inconjoara, insa daca vei reusi atunci o sa traiesti sentimente care nu ai crezut ca exista. Iubirea este atat de rara in lume in comparatie cu ura, imprastie iubire iar tu si oamenii care te inconjoara veti vedea schimbarea, iar fericirea nu va intarzia sa apara.
sursa net.

ANIŢA

ANIŢA

- povestire -

       Acolo sus, între pădurile şi dealurile presărate cu fâneţe şi livezi, se întindea Podişul Mănăstirii. Era un platou drept ca în palmă, cu pământ mănos, străjuit din trei părţi de pădurea deasă de stejar şi fag. Lanurile aurii cu spice grele, se unduiau în bătaia vântului. Jos la poala dealului, şerpuia leneş un pârâu cu apă limpede şi răcoroasă.

Era vremea secerişului. Brigadierul şi tehnicianul au trecut din casă în casă şi-au anunţat sătenii, că adoua zi vor veni 4 combine să treiere lanurile de grâu din podiş. Cu ani în urmă acolo erau pământurile mănăstirii. La naţionalizare, acestea s-au împărţit tuturor sătenilor.

                                                                       *

       Aniţa avea cam 27 de ani, şi era de-o frumuseţe rară. Nu nu era defel ca celelalte fete şi femei din sat. Era înaltă, cu ochii albaştrii, c-o piele fină şi albă. Cu nişte buze pline roşii, frumos arcuite. Părul lung, castaniu-roşcat, îi cădea în valuri ondulate pe umeri. Trupul avea forme armonioase, cu sânii mari şi pietroşi, ce îi scoteau în evidenţă talia subţire. Şoldurile pline cu rotunjimi ademenitoare nu te puteau lăsa fără să o priveşti, când treceai pe lânga ea. Avea un mers frumos şi legănat. Fără să vrei nu-ţi puteai dezlipi ochii de la picioarele ei lungi si suple cu glezne fine..

       Era măritată de vreo 3 ani cu Lică Andrieş. Nimeni nu ştie de cum a venit Aniţa tocmai din Banat, să se mărite în Moldova. Bărbatul a adus-o acasă la părinţi şi apoi a luat-o de nevastă. Dar mereu se întrezărea întrebarea, cum poţi aduce un cal pur sânge, să-l înhami la căruţă undeva la ţară ?!
       Au făcut o nuntă mare care a ţinut trei zile şi trei nopţi, de i se dusese vestea. Lică era mândru nevoie mare că şi-a luat aşa o frumuseţe de femeie. O iubea nebuneşte, cu tot sufletului lui, dar cine nu ar fi iubit-o!

       Lică Andrieş era un bărbat obişnuit. Nu era nici frumos, nici urât. Era înalt, şaten, cu ochii mari şi căprui. Era tare harnic, chibzuit, bun la inimă, săritor şi cu vorba blândă. De mic s-a remarcat prin inteligenţa sa vie. Părinţii lui, oameni simpli, au făcut eforturi şi l-au trimis să îşi desăvârşeasca educaţia la gimnaziul din oraş. După ce a terminat liceul, a mai făcut o şcoală de maiştri. După ce a muncit 5 ani în Timişoara ca sudor şi şef de echipă, în construcţii, a strâns ceva bănuţi. Apoi s-a întors acasă în Moldova, împreună cu viitoarea lui soţie.

       A pus gospodaria părintească pe picioare. A reparat casa şi grajdurile. A mai construit câteva anexe pentru spaţiu de locuit. Casa a reamenajat-o cu gust, ţinând cont de sfaturile soţiei. A schimbat mobila veche cu una nouă si modernă. A cumpărat radio, televizor, o maşină de spălat, covoare şi tot felul de lucruri trebuincioase pentru un trai comod. În faţa casei a făcut o grădină superbă, sădind cu grijă trandafiri de toate culorile, aşa cum îi plăceau mult Aniţei. Aleile înguste şi pietruite, duceau spre foişorul din lemn construit în mijlocul grădinii. A făcut toate astea pentru femeia lui. Voia să aibă o viaţă frumoasă şi lipsită de griji. Să nu regrete nicio clipă c-a plecat de la oraş şi a ajuns în celălalt capăt de ţară, într-un sat uitat de lume.Cum l-o fi ales Aniţa pe Lică de soţ, nimeni nu ştie. Dar spre surprinderea tuturor, cei doi soţi trăiau în armonie şi păreau fericiţi.

       Lică muncea pe rupte din zi în noapte la câmp şi în gospodărie. Îşi luase şi-un aparat de sudură. Se apucase să facă porţi şi garduri din fier, pentru sătenii din zonă. I se dusese vestea că ieşeau lucruri grozave din mâna lui. Şi uite aşa confecţionarea porţilor, a devenit o afacere profitabilă, de unde ieşeau mulţi bani. Doar Aniţa trebuia ţinută în puf ca o prinţesă, nu-i asa?! Ziceau cârcotaşii învidioşii din sat. Dar aşa se întâmplă, dacă nu poţi ajunge la struguri, lesne spui că sunt acrii şi stricaţi.

       Contrar răutăţilor spuse de vecini, Aniţa nu era fată rea. Îşi ajuta cât putea soacra la treburi. Era tare pricepută între ale bucătăriei şi ţinea casa lună. Pe lângă toate astea, îi plăcea croitoria şi era şi talentată pe deasupra. Avea o grămadă de cliente dintre vecine. Le cosea bluze, fuste, rochii pantaloni, lenjerii, feţe de masă şi câte şi mai câte, că i se dusese vestea...Vă imaginaţi, nu ducea lipsă de nimic, doar de puţină distracţie poate...

                                                                 **

        Sus pe deal, lângă podiş mai erau cam 30 de case, fiind ultimile din sat.

Radu şi Ioana stăteau la ultima casă, la hotar cu satul vecin. Aveau o casă mare şi frumoasă, cu cerdac şi temelie înaltă. Era văruită în verde deschis, cu ferestre mari, luminoase, vopsite în alb. Pereţii de jur împrejur erau pictaţi cu un brâu din forme geometrice de culoarea maro cu verde închis. Pe marginea cerdacului erau ghivece mari cu muşcate roşii. Se vedea că acolo era mână de femeie gospodină.

       Ioana era o femeie plăcută, mică de înălţime, cu ochii negrii, cu-o gură mică şi frumoasă. Părul bălai şi-l prindea în cozi, într-un coc la spate. Era slăbuţă parcă bătută în palme. Cu toate astea, era ca o zvârlugă, toată ziua alerga după treabă. Avea doi băietani, amândoi frumoşi şi voinici care semănau leit taică-său. Îi cicălea pentru că mereu erau puşi pe şotii şi năzbâtii. Îi educa cum ştia ea mai bine, să iasă din ei oameni destoinici.

       Radu era înalt, voinic, cu trupul zvelt şi pieptul lat. Trăsăturile regulate ale feţei îi ieşeau în evidenţă datorită tenului uşor măsliniu. Era brunet, cu nişte ochi verzi, iscoditori, ce erau străjuiţi de sprâncene stufoase. Privirea lui te sfredelea. Nu era frumos, dar înfăţişarea lui pur masculină te seducea într-un mod irezistibil. Nu puteai să-l priveşti direct în ochi fără să te simţi copleşită de personalitatea lui puternică. Avea un suflet bun de pus la rană, dar lăsa pe prea puţini, să îi vadă latura lui sensibilă. Considera o slăbiciune să arate ca poate fi bun şi cald. Părea un dur, mereu suduia de toţi sfinţii, nimic nu îi convenea. Certa băieţii toată ziua, mereu le zicea ca nu vrea ,ca ei să ajungă nişte lepre fără căpătâi.

       Mergea la arat, prăşit, la cosit şi adunat fânul, dar şi la lemne în pădure. Era harnic şi aprig nimic de zis. Dar seara după ce se terminau treburile, se punea pe băut şi adormea cu paharul în mână. Dacă nu l-ai fi cunoscut ai fi zis că îl ardea un foc mistuitor pe dinăuntru.

Ioana s-a învăţat să îi suporte hachiţele. Nu o bătea, dar era rău de gură, mereu nemulţumit, nimic nu-i plăcea. Ea îşi vedea de ale ei. Cred că nici nu îl mai auzea. Dacă şi-ar fi pus mintea cu el, la câte îi zicea, ar fi luat-o pe coclauri. Trecuse ceva vreme de când Radu nu se mai atinsese de ea. El şi-a făcut un obicei de a dormi singur în bucătărioara de vară. Ioana îşi iubea bărbatul ca în prima zi, suferea enorm că o respingea. Dar s-a învăţat cu timpul şi cu asta. Nu mai căuta răspunsuri. Doar aşa îi era hărăzit femeii de la ţară, să-şi ia viaţa în piept, aşa cum i se oferă. Să meargă înainte pentru că nu era loc de întors. S-a plâns ea odată la o vară de a ei, că nu ştiu ce are bărbatu-său, că nu o mai vrea la aşternut, că fuge de ea. Şi de un an şi ceva sunt ca frate şi soră...Vară-sa ce să zică?!...măi poate munceşte prea mult şi este obosit. Poate o fi bolnav, poate bea prea mult şi nu mai are cu ce...cine stie?!

                                                                    ***

       A doua zi de dimineaţa, toată lumea din sat, mergea pe drumul ce ducea spre podişul mănos de la marginea pădurii. Cu mic cu mare, fiecare cum putea, în căruţe, pe jos, cu furci şi secere, cu tot ce le trebuia. Odată ajunşi oamenii s-au răspândit fiecare ogoarele lor, şi s-au apucat să strângă spicele galbene în snopi. Podişul Mănâstirii arăta ca un furnicar. Sătenii lucrau de zor, strângeau baloţii de paie, şi-i încărcau în căruţe. Aranjau sacii de grâu şi secară, să poată fi număraţi, pentru a da cota la C.A.P., iar restul să şi-i ia acasă.

Copiii îşi ajutau părinţii cât puteau. Dar de cele mai multe ori mai mult îi încurcau. Plictisiţi se puneau pe şotii, se fugăreau, ţipau, se înghionteau. Câte unul mai primea câte-o scatoalcă peste ceafă, sau o urecheală zdravănă. Atunci se lăsa liniştea. De voie de nevoie se apucau serios de treabă.

     Aniţa era şi ea acolo. Îşi ajuta soacra cât putea şi cât se pricepea. Lică era plecat la combină, să ajungă la rând să îşi treiere grâul.

Soarele fierbinte ardea nemilos. În aer plutea un praf dens de la maşina de treierat. Trupurile asudate ale oamenilor erau istovite de efort, de praf şi de căldura înăbuşitoare....

De la arşita soarelui Aniţa era moleşită, transpirase abundent, îşi tot ştergea fruntea cu mâneca moale a bluzei de bumbac. Părul îi era prins la spate şi pe cap avea o bentiţă lată albă...Bluza îi era lipită de trup, sânii lăsaţi liberi, împungeau aerul cu sfârcurile întărite. Dacă te uitai mai atent, observai curbele pline şi armonioase ale pieptului generos, iar ochiul avid putea să se afunde adânc în răscroaiala bluzei. Un flăcăiandru ce muncea pe ogorul alăturat, se uita vrăjit la trupul frumos al femeii. Maică-sa văzându-l că e abătut de la muncă de priveliştea necuviinciosă, îl dojeni cu asprime, destul de tare să audă toţi din jur. Ruşinat şi umilit, se întoarse cu spatele la Aniţa, să nu mai fie tentat să tragă cu ochiul, că atunci se cobora milităria din pod...  

-  Mămucă, cobor până la fântâna din vale, să aduc o cofa de apa rece, zise Aniţa. 

-  Du-te fată hăi, că şi mie mi-e sete! zise scurt bătrâna, care îşi continuă treaba...

Anita îşi lua cofa şi cobora agale spre fântâna ascunsă la umbra salcâmilor....

Radu munci parcă în ciudă, impunându-le un ritm draconic celor din familia sa.Trupul său puternic, frumos bronzat, lucea în soare. Căra de zor baloţii de paie şi sacii la căruţă... 

-  Ioană am să trag o fugă până acasă, să duc paiele şi sacii cu grâu.

-  Bine! atât îi zise femeia. Îl privi puţin, apoi îşi văzu mai departe de ale ei...

Bărbatul nervos, biciui scurt calul, smuncind brutal hăţurile să pornească mai repede.

- Dii Murguleţ, dii ! Calul se opinti şi porni la galop, trecând ca o săgeată pe lângă oamenii ce lucrau. În scurt timp ajunsese la drum.

Trecu pe lângă fântână. Aniţa scotea apă. Îi văzu trupul frumos aplecat peste lespedea fântânii, turnând apa din găleată în cofa de lemn. Trase puţin de hăţuri să oprească calul din galopul nebun.

O privi fermecat preţ de-o clipă, apoi lovi din nou calul să o ia din loc. Femeia se întoarse şi-l privi fără să zică nimic, dar îi zâmbi într-un fel anume...

       Pe drum un nor de praf se ridică, în urma căruţei, de nu se mai vedea nimic. În scurt timp bărbatul ajunsese acasă. Descărcă sacii şi baloţii din cărută. Duse calul la umbră, îi dădu o galeată de apă şi-o porţie zdravănă de ovăz. Cu o cofă de apă rece îşi spăla trupul brozat. Îşi puse haine curate, îşi pieptănă cu grija părul des şi negru. Ieşi din ogradă. Trecu drumul, şi-o luă spre păduricea de salcâmi din apropiere, care era ferită de ochii trecătorului. Acolo în viroagă era un mal înalt de pământ de unde se săpa lut şi humă. Oamenii din sat veneau des aici să ia lutul galben şi humă pentru a repara casele. Precum şi pentru obţinerea manuală a chirpicilor, ce erau folosiţi adesea la construcţia caselor ţărăneşti.

       Iarba era înaltă, aproape până la brâu. Radu megea grăbit, se zgârie de tufele de măceşi. În aer plutea un parfum minunat, mai sus era un tei înflorit ce trona viroaga. Bărbatul era nerăbdător şi foarte tulburat, se uita în toate părţile. Respiră uşurat, dinspre drum venea încet şi legănat Aniţa. Inima începu să îi bată tare, mai să îi sară din piept. Capul îi vâjâia, i se pusese un nod în gât, tremura. Trupul lui puternic fu cuprins de-o fierbinţeala ciudată. Privirea i se înflăcără. Când femeia se apropie, bărbatul se repezi la ea şi-o cuprinsese în braţe, trăgând-o după tufele de soc şi măceş. Începu să o sărute sălbatic, peste tot. Femeia se lăsă, fără a se opune, în braţele lui. Radu îi luă delicat faţa între mâini şi-o privi duios.

       - Aniţă, Aniţă, mi-ai rupt inima! Nu pot dormi, nu pot mânca, gândul mi-i doar la tine femeie! Aniţa eu nu mai pot trăi aşa, nu mai pot ! Nuştiu ce să mă mai fac!? Înebunesc că te ştiu lângă alt bărbat.

Strânse apoi cu putere trupul femeii lângă trupul lui înfierbântat. Îi desfacu grăbit nasturii de la bluză aproape rupându-i. Îi cuprinsese sânii mari şi voluptoşi cu ambele mâini. Îi mângâia frenetic, îi săruta şi-i gusta cu poftă. Desfăcu bentiţa albă ce-i pridea părul roşcat. Valuri odulate i se revărsară peste umerii rotunzi şi albi. Cu mâna îi prinse puternic părul în coamă, îi trase aproape brutal capul pe spate. Încet, îi săruta curba fină a gâtului, urcând fără grabă cu buzele spre bărbie.Tot corpul femeii se infioră de plăcere. Aniţa gemu uşor ca o adiere dulce. Faţa i se îmbujoră toată. Radu îi căuta avid buzele mari şi cărnoase, pierzându-se într-un sărut pasional fără sfărşit. Făcea toate astea cu patimă. Da!...bărbatul o iubea pe Aniţa, o iubea năvalnic. Şi îi fusese atât de dor de ea, că aproape înnebunise de dorinţă.

 -  Radule stai că mă sufoci! murmură femeia. Stai încetişor dragul meu! Dar contrar cuvintelor ei, se abandonă cu totul în braţele lui. Lipindu-se toată de el, ea îi sărută părul des, încleştându-şi mânile în el. Încet îi muşcă lobul urechii, apoi îl lua între buze, gustându-l. Braţele ei frumoase îi înlănţuiau trupul puternic. 
 -  Aniţă, tu fată frumoasă, hai sa fugim! zise Radu, Am strâns nişte bani.O să putem, s-o luăm de la capăt în alt loc pe lumea asta. Aniţă hăi, mă auzi !? 
 -  În timp ce îi desfăcea cămaşa bărbatului, Aniţa îl săruta frenetic pe gură, pe gât, pe pieptul larg şi bronzat şi parcă nu auzea nimic din ceea ce îi zicea Radu...  
-  Aniţă, mă auzi? hai femeie să fugim în lume! zise bărbatului din nou şoptit ...  
Fără a mai spune nimic, îi strivii din nou gura roşie într-un sărut plin de patimă şi dorinţă. Îi ridică fusta subţire şi-i căută febril pulpele. I le atinse uşor şi i le mângâie tandru, le desfacu apoi încet, atingându-i delicat feminitatea. Aniţa gemu usor, ochii ei albaştrii ardeau. Bărbatul îşi dezbrăcă grăbit cămaşa şi o aseză pe buza gropii de lut, care părea un pat natural scobit în malul înalt. Fără să gândească, o luă ca pe un fulg în braţe si-o aşeză pe patul improvizat, cu baldachin îmbodobit cu ramuri de salcâm înflorit. Femeia se lăsă fără a se împotrivi în braţele lui. Îl dorea şi ea la fel de mult. Acolo ocrotiţi de vegetaţia abundentă, îndrăgostiţii se dăruiră fără limite unul altuia.

                                                                          *****

           Soarele mai avea puţin până la asfinţit. Combinele şi-au terminat treaba şi au luat-o în jos spre sat. Istoviţi după o zi grea de lucru, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni se preagăteau să plece spre casele lor.

 -  Mămucă, mai spune-mi odată, când a plecat Aniţa? întrebă Lică. 

 -  La amiaza, înainte de masă, a zis că merge să aducă apă rece de la fântână, atâta ştiu. Am văzut-o coborând la vale şi scoţând apa din fântână...şi nu mai ştiu nimic apoi. De întors nu s-a mai întors, parcă a intrat în pământ, spuse mamă-sa tristă.

       Lică era cuprins de nervozitate, ceva nedesluşit îl ardea pe dinăuntru, nu întelegea ce anume,dar nu-l făcea să fie deloc liniştit. A întrebat de vecinii care lucrau lângă ei, n-o văzuseră. A mers până la maginea pădurii. Apoi în lung şi în lat pe toate ogoarele învecinate. Aniţa nu era nicăieri.

Nici acasă nu-şi găsi soţia. Nu mai înţelegea nimic, nu putea decât să aştepte deocamdată. Toată noaptea nu a închis ochii, nu a putut dormi deloc. Pe dinăuntrul său se simţea ars şi vlăguit....

          Ioana supărată că Radu nu s-a întors, a muncit înzecit să termine. Au ajutat-o băieţii. La sfârşit l-a rugat pe un vecin să îi ducă cu căruţa acasă restul sacilor .

Ajunsă în ogradă găsi calul legat de nuc, toate erau puse la locul lor. Îşi caută soţul în casă, în grădină. Îl strigă, dar nimeni nu îi răspunse. Obosită de ziua grea, făcu focul, puse de mămăligă şi mâncarea la încălzit. Chemă băieţii la masă. Ea abia se atinsese de mâncare, simţea parcă are un cuţit înroşit în inimă. O stare de nelinişte puse stăpânire pe dânsa. Cele mai negre gânduri o copleşiseră. Nu putu dormi deloc.

        Noaptea se lăsă încet peste sat, învăluind casele, pădurea şi dealurile cu fuioare de fum fantomatic. O linişte adâncă, plină de mister şi întristare, pătrundea neştiută în sufletele şi inimile sfâşiate de întrebări şi îndoieli, scotând fără milă la iveală durerea...

                                                                     ****

         În aceea dimineaţă baba Lucreţia mergea spre viroaga unde era groapa de lut. În mână avea o căldare şi-o sapă. Trecu prin iarba înaltă, şi caută gaura mare, frumos scobită de unde putea lua lutul galben, Zâmbi. O bucată mare din peretele gropii se surpase, nu mai era nevoie să sape. Luă lutul cu sapa şi-l punea în găleată. Mai luă câteva sape, şi curios, din pământul nisipos ieşi o mână. Lucreţia era o femeie curajoasă, văzuse multe la viaţa ei. Începu cu îndârjire să tragă cu amândouă mâinile lutul moale. Un trup de bărbat cu faţa în jos, încet se contura. Dar era foarte rece. Îngrozită de macabra descoperire femeia îşi făcu cruce. Nu mai era nimic de făcut. Îşi trase sufletul şi porni aproape în fugă spre case, după ajutor....

        O mare de oameni se adunase lângă păduricea de salcami din viroagă. Iarba toată era trântită la pământ. Oamenii adunaţi în grupuri mici vorbeau încet şi gesticulau. Alături de groapa de lut a satului zăceau două trupuri acoperite cu cearşafuri albe. Miliţianul, un bărbat gras, transpirat, se agita nervos, împingând şi ţipând la oamenii care încercau să se apropie de cele doua cadravre. Aştepta procuratura...  

-  Cine sunt oamenii care i-au găsit sub pământ?, întrebă o femeie. 

-  Radu a lui Ciubotaru şi Aniţa, venetica, femeia lui Lică Andrieş, zise bărbatul afectat. 

-  I-a găsit Lucreţia lui Lupu, dimineaţa când a venit sa ia lut. Erau despuiaţi, unul peste altul, păcătoşii! zise printre dinţi o bătrână stafidită.

       Lumea şuşotea. Femeile vorbeau încet cu mâna la gură. Câte una îşi făcea cruce. Unde s-a mai văzut aşa ceva?! Cei doi ibovnici au fost prinşi sub malul greu de pământ în timp ce făceau dragoste. I-a bătut Dumnezeu pentru nelegiuirea lor. Da! au fugit împreună, dar pe lumea cealaltă!

        Anton era băiatul învăţătorului din satul vecin. Era un tânăr, înalt frumos, suplu, îmbrăcat elegant. Auzise de nenorocire şi era curios.Voia să vadă şi să audă cu ochii şi urechile lui. Întrebă pe una dintre femeile aflate acolo: 

 -  Dar cine este femeia moartă? Că pe Radu îl ştiu, a fost prietenul meu. Dumnezeul să-l ierte! 

-  Aniţa lui Lică Andrieş, venetica, o stricată ! Nu-i mai ajungea. I-a sucit minţile bietului om, a lăsat nenorocita doi copilaşi fără tată, concluzionă plină de emfază femeia.

Bărbatul se albi la faţă, ameţi. Se întoarse brusc şi plecă de acolo. De ciudă o lacrimă se scurse din ochii lui negrii pe obraz. Când se îndepărtă, înjură cu ciudă printre dinţi... 

- Dumnezeii mă-tii de curvă! Şi ziceai că numai pe mine mă iubeşti!!

ULCIORUL

-Povestire-

    Bărbatul se aplecă deasupra femeii. Îi şterse fruntea cu o bucată moale de bumbac umezită în apă de trandafir. O sărută cu blândeţe pe frunte şi îi aşeză mai bine perna. Femeia începu să plângă încetişor

- Gheorghiţă, dragul meu, iartă-mă, iartă-mă! Dar tare mult te-am iubit!

- Taci femeie! de două zile, tot îţi ceri iertare. Cu ce mi-ai greşit Florică dragă?

Ai fost o nevasta bună şi iubitoare. Şi acum bolnavă, îmi dau lacrimile când văd cât eşti de minunată. Boala care te chinuie de atâta timp, nu ţi-a putut lua gingăşia. Nuştiu de ce zic doctorii că nu mai ai mult de trăit. Eşti la fel de frumoasă ca în prima zi.

   Răpus de durere şi neputinţă, bărbatul îşi frângea mâinile plândând ca un copil.

*****

    Gheorghiţă avea 25 de ani. Era un bărbat chipeş, bine făcut, cu părul şaten- deschis, uşor ondulat şi nişte ochi verzi de te scoteau din minţi. Era bun la suflet, harnic, destoinic şi de cuvânt. Se zicea că avea o voce tare frumoasă, şi când voia, cânta doine aşa de duios că-ţi dădeau lacrimile dacă îl auzeai.

   La horele şi la balurile din sat, rupea toate inimile. Fetele de măritat îl admirau şi roiau în jurul lui. I se dusese vestea şi prin satele vecine. Dar lui îi era dragă doar una: Viorica lui Cerbu. O codană, de-o frumuseţe angelică, cu-n păr negru, des, prins în cozi la spate. Cu ochii mari, căprui, cu buze roşii pline. Era subţire şi sprintenă, cu nişte sâni frumoşi şi rotunzi ca doi porumbei. Era ageră şi pricepută, iar la treabă nimeni nu o întrecea. Când o lua Gheorghiţă la joc, parcă zbura. Inima îi sărea din piept, iar în stomac, simţea furnicături şi mii de fluturi. Da, da, iubirea a fost dintotdeauna la fel!

Se iubeau frumos şi sincer. Erau cuminţi ca două fete mari. Când mai scăpa Gheorghiţă la ea, o strângea la piept cu drag, mai s-o rupă în două. Îi săruta apăsat şi cu patimă guriţa roşie.Viorica se ruşina, şi se făcea că se supără. Îl împingea cât colo. Dar asta, că aşa îi spusese mama că nu este bine. Că ei, îi era drag Gheorghiţă, ca ochii din cap. Şi dacă ar fi fost după dânsa ar fi stat zi şi noapte în braţele lui. Dar la ţară după obicei aşa era bine şi frumos. Până la cununie fata trebuia să rămână pură, să poată îmbrăca rochia albă de mireasă şi să poarte cununiţa de lămâiţă  în păr.

*****

    Florica lui Buzilă avea 37 de ani. Era înaltă şi slabă, iar la un ochi avea albeaţă. Şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, din naştere avea un picior mai scurt, de aceea schiopăta puţin. Părul cenuşiu era strâns mereu sub batic. Faţa mică, arsă de soare era mereu tristă. Gura cu buze frumoase şi subţiri, avea mereu colţurile lăsate în jos, dându-i o înfăţişare sobră. Nu era fată rea! Cu toate că era cât de cât plăcută la vedere, nici un flăcău nu a cerut-o de nevastă. Se spunea că era cea mai bogată de prin partea locului. Era singură la părinţi. Avea 50 hectare de pământ, dacă nu mai mult. O turma de vreo 200 de oi, cai de prăsilă, vaci şi boi. Şi ograda era plină de argaţi. Timpul s-a scurs pe nesimţite şi Florica a trecut în tagma fetelor bătrâne. Slabe şanse mai erau să devină vreodată mireasă...

   Fata trecea mereu ca o umbră pe uliţe, nimeni nu o băga în seamă. Mergea uneori duminica la joc. Dar stătea retrasă undeva după un gard să nu o vadă nimeni. De acolo privea cu jind la perechile de tineri care dansau cu foc la horă. Îi vedea cum se roteau în ritmul muzicii pe Gheorghiţă şi Viorica. Cât de frumos era bărbatul! Ce zâmbet! Ce ochi pătrunzători, şi mustăcioara lui! Inima îi bătea repede, nu mai auzea muzica. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic...Doar pe ea învârtindu-se în horă, în braţele lui Gheoghiţă. Îi vedea gura lui sărutâdu-i buzele. Braţele lui viguroase prinzându-i talia subţire.Vedea trupul lui puternic strivindu-i sânii într-o îmbrăţisare fără sfârşit. Deodată îi dispărură toate imaginile din minte. Se lăsă linişte, muzica încetă. Lăutarii luară o pauză. Perechile de dansatori au părăsit scena, plecând să se răcorească pe băncuţele de lemn la umbra merilor....

    Ruşinată de ceea ce îi trecuse prin minte, se retrăsese de la gardul unde stătea. Avea ochii în lacrimi. Îl iubea cu disperare pe Gheorghiţă de când se ştia. Dar el nu s-a uitat niciodată la ea. Cred că nici nu ştia că există.

Plecă îngândurată pe drumul spre casă, fară se se uite înapoi. Se auzeau încă râsetele vesele ale tinerilor care glumeau şi se hârjoneau. Aşteptau să înceapă muzica să se apuce din nou de jucat....

- Florica, Florica!...strigă o voce groasă din spatele ei...

Fata se întoarse. O ţigancă bătrână, mătăhăloasă, cu faţa ca o scoarţă de copac, îi rânji hidos. Clipea încet din ochii mici, aproape opaci. Pe cap avea o basma, ce fusese cândva galbenă, de sub care atârnau doua cozi subţiri în care erau împletiţi bănuţi strălucitori de argint. Avea o bluză aproape gri, cu flori galbene şi roşi. Fusta până în pământ, era enormă, cu multe pliuri, colorată în galben, verde şi roşu. Culorile vii îţi luau ochii şi minţile...

-  Florico stai oleacă! zise ţiganca pe-un ton aproape poruncitor.

- Ce vrei cotoroanţă! Vezi-ţi de drum!

- Hai să-ţi citească baba în palmă! Floricico dragă!
- De unde îmi ştii numele? întrebă fata speriată
- Ha, ha, ha, câte nu ştiu eu ! zise ţiganca, uitându-se cu subînţeles la Florica.

Îi prinse forţat mâna stângă şi o trase brutal către ea. Apoi îi spuse cu o voce mieroasă, rânjind cu gura până la urechi.
- Ai un foc la inimioară Florico mamă ! Inima ta îi topită toată după Gheorghiţă!

Fata se făcu roşie ca para focului. Îşi trase mâna din strânsoare. Bâigui cu vocea tremurândă
- Ce ştii tu cotoroanţă, lasă-mă în pace!
- Florico am citit în palma ta! Flăcăul acela chipeş după care suspini zi şi noapte, o să fie bărbatul tău! Hai dă babii un bănuţ!

Şi hoaşca începu să râdă în hohote, dezvelindu-şi dinţii negri şi stricaţi.

Florica uluită, se uită speriată la ţigancă. Un fior rece îi străpunsese inima.
- Mincinoasa naibii de cotoroanţă pleacă de lângă mine! Scoase un ban din năframă şi i-l băgă în palmă, crezând ca aşa va scăpa de stăruinţa babei...

Ţiganca o prinse iarăşi de mână şi îşi fixă privirea rece în ochii fetei.. .
- Ai să mă cauţi nenorocito! şi ai să mă rogi în genunchi! O prinse de cap, trăgând cu putere, îi smulse fetei un smoc de păr. Florica ţipă de durere, şi-o împinse pe ţigancă. Toţi de la horă se întoarseră, nu ştiau ce s-a întâmplat. Au vazut-o doar pe fata lui Buzilă plângând. Nici urmă de cotoroanţă, parcă nici n-ar fi fost. Tulburată peste măsură de cele întamplate, plecă grăbită spre casă .

    La o săptămână după această întâmplare, Florica a început să aibă în fiecare noapte un vis ciudat.Ţiganca o chema la ea, mereu, mereu...Era ca o obsesie.

Iar iubirea ei pentru Gheoghiţă era din ce în ce mai copleşitoare. Dorea atât de mult să fie al ei, că ar fi făcut orice să-l aibă de bărbat.Visele acelea erau mereu la fel, şi-o chinuiau necontenit. Parcă intrase într-un fel de transă.

    De aceea într-o seară aproape de asfinţit, se îmbracă cu haine curate, şi-o luă pe drumul care ducea la pădure. Acolo ştia că şatra de ţigani îşi are corturile.Nomazii se pripăşiseră acolo de ceva vreme....

Merse repede, fără să se gândească la nimic. Parcă cineva ar fi fugărit-o din urmă.

Din aceea duminică de la joc, nu mai putea face nimic ca lumea. Nici nu putea dormi. Nu putea mânca, nici treabă nu mai putea face. Trebuia neapărat să ajungă la ţiganca. Să o dezlege de coşmarele care o chinuiau...Of...dacă ar fi fost numai asta! Iubirea ce o simţea pentru Gheorghiţă o ardea pe dinăutru ca un foc mistuitor...

Soarele era la asfinţit, ziua se îngâna cu noaptea. Florica intră în pădure, mergea repede, trebuia să ajungă la femeia aceea. Dar nu ştia unde este. Ceva nevăzut o îndruma. Mergea orbecăind pe o carare ce nu o mai văzuse. Şi nici nu ştia unde duce. Spre surprinderea ei auzi deodată nechezat de cai, oameni vorbind şi râzând. În faţa ei se iviră corturile ţiganilor. În vreo trei locuri ardeau focuri înalte. Din întuneric o întâmpină başoalda de babă. Râdea batjocoritor cu gura ştirbă. Apoi în scârbă scuipă pe jos spre fată...

- Ai venit prinţesă? De când te chem nenorocito?! zise vrajitoarea râzand ca scoasă din minţi
- Am venit! spuse Florica supusă.
- Aşa te vreau nemernico! spuse baba, şi îi apăsă cu mâna în bătaie de joc pe ochiul beteag.
- Scapă-mă de chin, ca înebunesc scânci Florica.
- De două săptămâni te chem! Vrei ca bărbatul acela să fie al tău?
- Da, da, vreau! îngână fata.
- Atunci sufletul tău ai să mi-l dai mie pe vecie!!
- Sufletul meu am să ţi-l dau ţie pe vecie! repetă fata ...

Baba puse la fiert într-un ceaun mare niste ierburi. Era un amestec negru, vâscos, care mirosea îngrozitor.Ţiganca cu faţa întunecată scotea vorbe fără sens. Bolborosea cuvinte lungi, ridicându-şi mâinile către cerul întunecat. Luna se ascunsese între nori. Nu putea fi părtaşă la înşelăciunea ce-o pregătea zgripţuroaica.

Descântecele curgeau unul dupa altul şi hoaşca învârtea ca o nebuna în ceaun. Din săculeţe mici din pânză lua între degete prafuri doar de ea ştiute, presărând peste fiertura bolborositoare. Dintr-un buzunar al fustei scoase un smoc de păr şi-l aruncă cu dezgust în vasul de pe foc. În jur se lăsase o linişte grea. Florica era în transă. Privea hipnotizată la femeia care înşira vorbe fărâ sfârşit şi gesticula amplu cu mâinile descarnate. Nu realiza ce i se întâmplă...
- Şi frumoasă vei fi, ca un fir de trandafir, cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de purumbiţă, şi mereu vei fi iubită de al tău Gheorghiţă. Aşa mereu te va vedea, până la moartea ta. Şi aşa vei putea muri, când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul tău pentru vecii, vecilor la mine va veni!
- Si frumoasă voi fi ca un fir de trandafir, cu cosiţe aurii, gura rumenă gustoasă, ochii dulci de porumbiţă şi mereu voi fiu iubită de al meu Gheorghiţă. Aşa mereu mă va vedea, până la moartea mea. Şi atunci voi putea muri când ulciorul îngropat în pământ, va plezni. Atunci sufletul meu pentru vecii vecilor la tine va veni...aceste cuvinte le repetă Florica dupa babă, după care căzu jos leşinată. Şi nu mai ştiu nimic de ea.

Se trezi a doua zi dimineaţă la ea acasă, în pat. Era îmbrăcată cu hainele cu care fusese cu o zi înainte. Lângă uşă găsi un ulcior din lut legat la gură cu o bucată de sac vechi.

*****

     Duminică, Florica se duse din nou la Horă. Se îmbrăcase cu ce avea mai bun. Îşi puse catrinţa cea frumoasă, ţesută cu fir de aur, ia înflorată cu margarete şi maci. Îşi strânse cu grijă părul sub năframa brodată. Nu era tocmai urâtă la înfăţişare, dar ochiul acela alb şi imobil, îi răpea toată gingaşia.

Când ajunse în bătătura satului unde se ţinea jocul, fetele se înghionteau şi râdeau cu poftă. Flăcăii strânşi la un loc, şusoteau şi trăgeau ocheade pe furiş mândruţelor.Viorica nu-l scăpa din ochi pe Gheorghiţă. Nuştiu ce avea de vreo săptămână, nu reuşise să vorbească cu el. Parcă nu o mai cunoştea.

Când începură lăutarii să cânte, muzica ritmată se revărsa în valuri. Gheorghiţă se duse întins la Florica şi-o invită la dans. Fata se roşise toată. Cei din jur se uitau miraţi la scena ce se desfăşura nefiresc în faţa lor. Flăcăul acela frumos nu şi-a mai luat iubita la joc cum ar fi fost normal. În schimb o juca şi-o cuprindea în braţe pe sluta satului. Din acel moment nimic nu l-a mai despărţit de Florica. O „iubea„ atât de mult şi-o vedea atât de frumoasă precum un fir de trandafir, gura rumenă gustoasa, ochi dulci de porumbiţă....

     Se povestea, că în acele zile părinţii fetei au vândut două perechi de boi la târg. O adevărată avere pentru acele vremuri. Şi cu acei bani ar fi plătit o datorie mare, unei necunoscute venită de undeva de prin Muntenia....La o lună după ce plătiseră aceea datorie, se puse de nuntă. Florica s-a îmbrăcat în rochie albă de mireasă şi s-a îmbodobit cu flori de lămâiţă. Gheorghiţă, bărbatul pe care îl iubea mai presus de viaţa ei, i-a devenit soţ. Visul ei imposibil a devenit realitate!

       Atunci în noaptea nunţii, la miezul noptii, o femeie ocrotită de întuneric, săpa de zor în grădină la rădăcina unui păr. Acolo a îngropat cât a putut de adânc un ulcior de lut. Aşa îi spusese vrăjitoarea să facă. Altfel totul s-ar fi năruit într-o clipă şi înşelăciunea ar fi ieşit la suprafaţă...

     Ruptă de durere frumoasa Viorica, aproape că şi-a pierdut minţile. Nu putea întelege de ce a părăsit-o Gheorghiţă pentru chioara de Florica. Cum a putut uita de câte ori i-a zis că o iubeşte şi că o vrea de soţie. Oare cum a putut uita, când îi spunea că doreşte să îmbătrânească alături de ea. Oare cum a putut uita tot ce simţea pentru dânsa!? Nici măcar nu i-a mai vorbit vreodată, de parcă nici nu-o cunoştea.

Îndurerată şi cu inima frântă, a plecat la o mănăstire în munţi. A devenit măicuţă, dedicându-şi în întregime viaţa lui Dumnezeu.

******

     Au trecut 15 ani de la nunta lui Florica cu Gheorghiţă. Au avut împreună un baiat, costeliv si bolnăvicios. Averea lor era nemăsurată, dar ce folos! Florica, la câţiva ani după căsătorie se îmbolnavi grav. Ani de zile a umblat prin spitale şi sanatorii. Avea o boală rară ce doctorii nu o întâlniseră. Au încercat tot felul de tratemente. Dar nu au reuşit să o însănătoşească. Când nu au ştiut ce să îi mai facă, au trimis-o acasă, să îşi trăiască ultimile zilei din viaţă alături de cei dragi...
- Iartă-mă Gheorghiţă, iartă-mă! repeta, stins femeia ce se chinua de ceva vreme să moară.

Venise şi preotul să o împărtăşească. Dar după câteva minute, acesta ieşise glonţ din camera muribundei. Tremura şi era alb la faţă...Îl strigă pe bărbatul femeii.
- Gheorghiţă, zise preotul, mergi la muierea ta, mai are o ultimă dorinţă să îţi spună. Apoi va muri. Eu nu pot să îi dau binecuvântarea. Şi plecă grăbit de parcă văzuse diavolul.

Nedumerit, bărbatul intră din nou în camera soţiei. Închise uşa după el, aşa cum i se ceruse, şi se aseză în genunchi lângă patul muribundei
- Spune Florică draga mea!
- Iartă-mă dragul meu, să ştii că te-am iubit mai mult decât viaţa însuşi. Dar ca să pot muri, trebuie să mergi în grădină şi să sapi la rădăcina părului. În dreptul viei care nu rodeşte niciodată. Sapă adânc, şi ai să găseşti un ulcior de lut. Scoate-l afară şi sparge-l! Du-te acum! zise femeia, nu înainte de-al săruta încă odată apăsat pe gură.

   Îndurerat bărbatul ieşi din casă. Nu înţelegea prea multe, dar mereu a ascultat de nevastă, şi dacă a zis şi părintele, apoi aşa va face. Căută un hârleţ şi se duse în grădină. Începu să sape la rădăcina părului. Săpă, săpă, când deodata simţi ca a atins ceva tare. Se apleacă, văzu o toartă. Cu mâinile scormoni grăbit pământul din jur, să poate scoate vasul la lumină...

- Ce-o fi asta?! ce caută un ulcior îngropat aici? Şi de ce trebuie să-l sparg?...întrebările îi veneau ca o avalanşă în minte. Dar continua să scormonesca să-l poate scoate. Îl ridică usor, îl scutură de pământ. Un miros greu venea de la vas.

Era acoperit la gură cu o bucată de sac şi legat cu o sfoară groasă, mâncată de umezeală. Mintea i se înceţoşă. Nu mai cercetată deloc ciudatul obiect. Îi luă şi îl trânti cu ciudă de tulpina părului. Un lichid negru ca o păcura se răspândi în jur, şi-un miros greu de suportat. Se auzi un hohot de râs înfundat.

       Obosit de efort şi dezgustat de priveliştea ulciorului spart, Gheorghiţă merse la fântână să se spele. Bău pe nerăsuflate o gură de apă rece. Atunci simţi în inimă o durere puternică, ca şi cum l-ar fi străpuns un sloi de gheaţă. Îi era aşa de dor de Viorica! Simţea că nu se mai poate ţine pe picioare. Parcă atunci s-a trezit dintr-un somn adânc. Se uită în jur. Ce căuta el acolo în ograda mare, unde tronau doua case cu cerdac. De-o parte şi de alta grajduri pentru fân, şi pentru animale. Porumbare vreo zece, haizase pentru oi, căruţe, batoză de grâu... Parcă se trezise în altă lume...
- Tată, tată! A murit mama, a murit mama! Baiatul pirpiriu de vreo 13 ani îl cuprinse de mijloc şi plângea încetişor...

Gheorghiţă se uită buimacit în jur, şi se desprinse din îmbrăţişarea copilului. Trecu în grabă pe lângă grupurile de oamenii care stăteau în curte. Toţi se uitau la dânsul şi şuşoteau. Intră în casă şi se duse direct în odaia unde era femeia. Apoi se auzi un urlet infiorător... 
- Cineeeee e femeia astaaaa? Cineeeeeeeeeeee? Cine-i sluţenia asta? Unde-i Viorica mea?!

Apoi bărbatul răpus de durere se prăbuşi pe podea fără suflare ......

     În pat era o femeie bătrână, palidă, cu ochii băgaţi în fundul capului, slabă, aproape scheletică. Boala care a mâncat-o ani de zile i-a răpit orice urmă de feminitate...era femeia care i-a furat viaţa!

DÂMBUL

Povestire

       Se anunţa o zi de primăvară însorită.
 Juţă se trezi cu noaptea în cap, aşa cum o făcea de ani de zile. Era un bărbat de vreo 45 de ani, înalt, frumos, bine făcut, cu părul negru, pieptănat îngrijit, ochii albaştri, pătrunzători. Avea o mustăcioară mică, iar când zâmbea descoperea o dantură albă perfectă...ce-i drept, lucru cam rar pentru acele vremuri...
Trăia în satul ăsta e când se ştia. Provenea dintr-o familie de oameni gospodari, mama tătăroaică şi tatăl moldovean get-beget. A avut doi fraţi mai mari: Jenică şi Valnică. Umbla o vorbă prin sat: ”toţi băitanii lui Dănilă sunt frumoşi, vrednici, deştepţi şi chiaburi pe deasupra”. De aceea erau cei mai căutaţi holtei. Rupeau inimile mândruţelor din sat. Pe fiecare uliţă aveau câte-o ibovnică.
      Juţă nu a devenit învăţător, ca fraţii lui mai mari. I-a plăcut mai mult pământul. A făcut şcoala de horticultură la Fălticeni. Iar când războiul a bătut la uşă, a fost mobilizat şi trimis la oaste. Ori a fost norocos, ori aşa a vrut Bunul Dumnezeu, dar s-a întors acasă bine sănătos...
      La câţiva ani de la întoarcerea de pe front, şi-a cumpărat o bucată de pământ în sat, mai sus spre păduri, vreo cinci hectare bune. Gospodarul tot gospodar rămâne! A ridicat o căsuţă din bârne şi un grajd unde să adăpostească animalele. Apoi cu pricepere, a sădit meri, peri, cireşi, vişini şi nuci. Pe care i-a altoit cum ştia el mai bine. Doar aşa învăţase la şcoală.  
    Când şi-a terminat de ridicat casa cu două cămăruţe şi câteva acareturi, pe lângă care avea o văcuţă, doi cai şi câteva oi, dar şi o căruţă şi-un plug. A început să se gândească să-şi întemeieze o familie. Era cam de mulţi ani holtei şi i se cam urâse cu singurătatea. A cautat o fată destoinică, care să îi placă, să fie gospodină, bună la suflet şi din oameni de omenie. Şi uite aşa, într-o vară fierbinte, a făcut o nuntă ca în poveşti, mireasa fiindu-i Catrina, o fată frumoasă, cu cosiţe aurii, aprigă si harnică, dintr-o familie de oameni cumsecade din satul vecin...

      În aceea dimineaţă, se simţea tare obosit, cu toate că dormise neîntors toată noaptea. Şi culmea, nu obişnuia să bea, niciodată nu a iubit băutura, doar munca şi femeile. Chiar dacă acasă avea o nevastă frumoasă şi harnică, la care ţinea ca la ochii din cap şi-o iubea din tot sufletul, tot îi plăcea să facă ochi dulci la fetişcanele din sat... 
- Catrină hăi, ai gătit mâncarea la animale! Ai dat la găini?
- Apoi nu mă grăbi, c-amu' sunt gata!. Eu merg să mulg vaca, s-o pot trimite la cârd. Vezi c-o strigat bădiţa Jitaru, c-adună oile, să mergi cu ele la păşune...
- Îndată, îndată, să dau mieii la oi. Să dau o căldare de apă la vacă şi la cai. Vezi ce îmi pui în traistă de-ale gurii. Să nu mai vii tu până la marginea pădurii, să-mi aduci de mâncare. Că e cam depărtişor...
- Nişte mămăligă rece de-aseară, cu brânză de oi din putină, o bucată de slănină din pod, cu-o ceapă, şi îndată fac şi un scrob cu jumere.Ţi le pun în traistă, învelite în ştergar....
- Apoi îi bun aşa, la amiază vine Ion a lui Pleşescu să mă înlocuiască...
- Văleleu, am uitat să îţi spun! Marghioala mi-o zis, că Ion al ei nu poate veni la amiază să te schimbe. Merge azi la târg cu taică-său. O înhămat caii, o aşternut plăpumi şi pături în coşul căruţei, Îi tare beteag moşneagul, nustiu câte zile mai are ?! Îl duce la spitalul din Fălticeni, să-l vadă doftorii. Ai să stai singurel cu oile până seara!
- Bine femeie, oi sta, ce-oi face! O să şadă el în altă zi.

       Juţă a scos turma de oiţe din ogradă. În drum îşi aşteaptă vecinii, să le aducă şi pe ale lor...
Aşa e la sat până la 1 mai când oile merg la stână. Sătenii se unesc câte patru, cinci şi îşi scot oile în porneală pe dealurile înverzite. La sfârşitul iernii şi începutul primăverii fânul se cam termină, de aceea oamenii sunt obligaţi să scoată animalele pe dealuri la păscut, dacă a dat firul ierbii...
Juţă ajutat de vecini a întregit turma de oi. Apoi a luat-o pe drumul spre dealuri, să ajungă la marginea pădurii, unde era o vale ferită de vânt şi expusă la soare. Acolo iarba era verde şi bine crescută...
      Încet, încet, mica turmă urcă spre dealuri. Oiţele ascultatoare ştiind drumul, mergeau agale spre pădure. Au ajuns în Poaina Corbului, apoi au trecut pârâul ce tăia pădurea în două, printr-un loc mai ferit şi mai puţin abrupt. Au luat-o drept spre Râpa Cornului - un dealt înalt, împădurit, cu râpe adânci, unde se spunea că erau multe viziuni de vulpi şi bursuci. 
      După un drum anevoios, mica turmă a ajuns la Poiana Ţiganului. Pădurea deasă, s-a rărit încet, făcând loc oazelor de verdeaţă. Apoi în faţa ochilor se revărsa o vale largă şi lină, parcă ruptă dintr-un colţ de rai...Acolo nu era greu de păstorit. În acele păduri, înafară de iepuri, bursuci, căprioare şi vulpi alte animale nu se găseau. Şi oile de pierdut, nu aveau cum se pierde...
      Juţa îşi lăsă traista cu merinde la tulpina unui fag, undeva aproape de un dâmb. Apoi îşi mână oile spre vale...Timpul parcă stătea în loc, orele treceau tare greu. A stat o vreme sprijinit în bâtă. A cântat din fluier. A cioplit cu brişca nişte crenguţe de fag. A dus turma de oi să se adape la pârâu.
     La amiază, când soarele era sus pe cer, îşi scoase mâncarea din traistă. Întinse pe ştergarul alb: strachina cu scrob şi slănina. Tăie mămăliga rece cu-o aţă în felii subţiri, sfărâmă cu pumnul ceapa, să fie mai dulce. Rupse bucăţi din calupul de brânză. Începu să mănânce cu poftă...Era călduţ pentru aceea vreme. Cu toate că era primăvară se mai găseau locuri dosnice, unde zăpada încă nu se topise. Oile păşteau linişitite, mieii alergau bucurându-se de libertate şi lărgime. Căte unul behăia disperat când se pierdea de mamă. Tăngile lor sunau molcom...

       După prânzul copios, Juţa se întinse pe cojocul aşezat pe iarbă. Stătea într-o rână cu faţa spre vale, protejat de un dâmb de pământ mai înalt. Căldura plăcută îi toropi simţurile, vântul nu mai batea, aproape că aţipise. O linişte nefirească se lăsă. Cerul limpede şi albastru se întunecă dintr-o dată. Un soi de ceaţă alburie răsărită din adâncul pădurii, inundă valea. Bărbatul tresării...
      Un om apărut de nicăieri, îmbrăcat în pantaloni verzui din pănură, cu camaşa de in albă, cu canafi albaştri. Purta pe umeri un suman negru, pe cap avea o cuşma veche roasă de molii. A ieşit din pădure şi venea drept spre dâmb. Locul unde bărbatul stătea întins pe cojoc şi păzea turma de oi.  Juţă nu se ridică, aşteptă, să se apropie omul de el. Poate s-o fi rătăcit bietul şi vine să-l întrebe, cum să ajungă în sat...Străinul care venea spre dânsul, era înalt, uscaţiv, cu ochii goi, faţa parcă mult prea albă. Dar ceea ce ia atras atenţia era nasul foarte roşu...Se gândi în sinea lui „uite şi la ăsta a luat-o de dimineaţă cu rachiul”. 
Nici nu îşi dădu seama că odată cu ceaţa din jur, se lasă şi-un frig care îi îngheţă inima.Iar aburii fierbinţi ai respiraţiei se vedeau de parcă afară era ger.
       Străinul misterios, era la doi paşi de el...Juţă încercă să se ridice. Ceva mai puternic decât voinţa lui îl ţintuia la pământ. Omul cu privirea goală, venit parcă din altă lume, nu scoatea nici un sunet. Se îndreptă către el, îl apucă cu mâinile de marginea îmblănită a bundiţei, şi cu genunchii i se aşează pe piept. Îl apăsa cu o putere ieşită din comun, iar mâinile lui reci îi căutau gâtul...”Cum oare slăbătura asta de om de deasupra mea, are atâta putere?”gândi Juţă. Şi mii de întrebări îi trecură prin minte. Nu înţelegea ce i se întâmplă. Ochii cenuşii ai străinului îl sfredeleau. Voia să ţipe, gura îi era încleştată, simţea cum se sufocă, şi cel mai rău nu se putea mişca, măcar să se apere...”Doamne Dumnezeule, ce pui drac a venit din pădure, ce loc necurat o fi aici?!”.
      Atunci îşi aminti, ce îi zise odată bunică-sa : ”să ştii că atunci când Ducă-se pe Pustii îţi iese în cale, te face stană de piatră. Nu te mai poţi mişca, nu mai poţi vorbi, doar limba îţi mai rămâne liberă. Fă semnul crucii de trei ori şi zi Tatăl Nostru în gând. Preţ de-o clipă asta îi trecu prin minte şi începu a zice :” Tatăl Nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se în numele tău...” apoi făcu semnul crucii de trei ori cu limba. Nu mai ştiu cât au durat toate acestea, poate o clipă, poate o eternitate...Dar în acel moment parcă s-a spart cerul, s-a auzit o bubuitură surdă, omul care îl apăsa pe piept cu o putere supranaturală, s-a destrămat ca o dâră de fum, lăsând în urmă un miros greu şi înecăcios...
    Cerul era albastru fără nori şi soarele încălzea plăcut natura...oile păşteau liniştite, pârâul curgea leneş la vale, ceaţa dispăruse, de parcă nici n-ar fi fost!
      Istovit de povara ce îi apăsase trupul, inima îi bătea să îi spargă pieptul. Reuşi să se ridice, capul îi bubuia de durere, o stare de rău îl cuprinse, îi tremura tot corpul, îi tremurau genunchii, simţea că nu poate sta în picioare. Îl cuprinsese o spaimă de nedescris. Da îi era frică! o frică de moarte...Nu mai putea să stea acolo, trebuia să iasă din pădure, să ajungă acasă, cu toate că mai erau câteva ore bune până la asfinţit. Gârbovit şi copleşit de cele întâmplate, mână de zor turma de oi spre casă...
„ Ditamai omul şi tremur de frică...Doamne iarta-mă! m-a vizitat diavolul, păcătos mai sunt! M-a bătut Dumnezeu! Gata îi zic Savetuchii că nu-i mai calc prin bătătură noaptea, când bărbată-său îi dus la târgul de vite...”îşi zise bărbatul în gând.

       Intră în curte. Catrina nu-şi mai vedea capul de treburi, dar când a ajuns Juţă mai aproape de ea, îi văzu faţa palidă...
- Măi bade da ce-i cu tine? doar nu eşti bolnav.?! şi de ce ai ajuns aşa degrabă acasă?
- Lasă-mă muiere, lasa-mă! nu am nimic...nu am mai putut sta...
În casă, barbatul îşi dezgoli gâtul. Se uită în oglindă, văzu două vânătăi de-o parte şi de alta a grumazului. Deci nu visase, fusese totul aievea. Să nu se facă de ruşine, hotări să ţină toată întâmplarea doar pentru el. Cine l-ar fi crezut?...şi câti nu ar fi râs de dânsul?!

      Peste câteva zile, după ce i-a mai venit inima la loc. Juţă iscodi în stânga şi în dreapta, şi din vorbă în vorbă află că baba Mălina care avea 90 de ani, ştie o poveste veche şi înfioratoare a acelui loc...Bătrana îi povesti ca acolo lângă pădure sub dâmb, lângă Valea Largă este un loc blestemat, bântuit de duhuri rele. Acolo, a avut loc o crimă sângeroasă cu mulţi ani în urmă. Îi spuse că doi veri de pe mamă, cuprinşi de patima iubirii de pământ, s-au certat până s-a ajuns la omor. Unul dintre ei era înalt şi uscaţiv, Gheorghe a Casandrei, iar celalalt, era văru-său: Ilie Cuţitarul

       În duminica Floriilor cu o săpatămână înainte de Paşti, după ce au mers la biserică, cei doi au poposit la birt, ca doar erau neamuri, s-au cinstit cu mai multe păhărele de rachiu, până s-au îmbătat...Apoi fără un motiv anume, au plecat împreună spre pădure, să mai vădă odată hatul dintre pământurile lor de acolo...Ce li s-o fi părând, ce li s-o fi căşunat, nimeni nu stie, dar s-au luat la harţă...
      Vărul lui Gheorghe, Ilie om harnic de felul lui, era tare rău la băutură, devenea violent şi nu mai ţinea cont de nimic. Îşi bătea nevasta şi copiii, de fugeau bieţii de ei ca potârnichile, şi se ascundeau pe la vecini...Se spunea în sat că era din neam de cuţitari, oameni sângeroşi, fără milă. De aceea purta mereu la brâu, ascuns un cuţit ...
      Acolo în pădure, lângă dâmb cu minţea înceţoşată, plin de mânie l-a înjunghiat pe Gheorghe de două ori în piept lângă inimă, apoi la burtă, i-a făcut o tăietură mare din care i s-au scurs toate maţele şi viaţa deopotrivă...I s-a părut poate că văru-său a mutat piatra de hotar dintre parcele...cine ştie!...oare cine poate şti!
     La aceea vreme a fost considerată o crimă de-o violenţă şi-un sadism rar întâlnite, înfricoşând lumea prin cruzimea ei... Vărul lui Gheorghe, ucigaşul, a intrat la puşcărie pentru 25 de ani, dar nu s-a mai întors acasă niciodată. S-a îmbolnăvit de tuberculoză în puşcărie şi a murit în chinuri după câţva ani... 

      Acum înţelesese Juţă din ceea ce îi povestise baba Mălina, că adormise pe locul unde fusese înjunghiat Gheorghe a Casandrei, acolo îşi dăduse duhul bietul om...
      Dâmbul de la Valea Largă este blestemat şi bântuit. Iar dacă vreun călător întârzie prin acele locuri, poate zări uneori înainte de Paşte, prin ceaţa nopţii doi oameni care se ceartă, se suduie şi se iau la bătaie...Apoi unul îl înjunghie fără milă pe cel mai înalt...Dar la cântatul cocoşilor se lasă o linişte de mormânt şi umbrele dispar....
Şi dacă mergi vreodată ziua prin pădurea de la Râpa Cornului şi ajungi la Poaiana Ţiganlui, lângă dâmb, şi te asezi să te odihneşti, poate ai să vezi un om înalt şi uscaţiv, cu nasul roşu, îmbrăcat cu suman negru, care vine grăbit spre tine...Ai grijă ! Fă de trei ori cruce cu limba şi zi în gând Tatăl nostru şi fantasma va dispărea.....


Mariana Bilic 10.01.2014