ANIŢA
- povestire -
Acolo sus, între pădurile şi
dealurile presărate cu fâneţe şi livezi, se întindea Podişul
Mănăstirii. Era un platou drept ca în palmă, cu pământ mănos,
străjuit din trei părţi de pădurea deasă de stejar şi fag.
Lanurile aurii cu spice grele, se unduiau în bătaia vântului. Jos
la poala dealului, şerpuia leneş un pârâu cu apă limpede şi
răcoroasă.
Era vremea secerişului. Brigadierul
şi tehnicianul au trecut din casă în casă şi-au anunţat
sătenii, că adoua zi vor veni 4 combine să treiere lanurile de
grâu din podiş. Cu ani în urmă acolo erau pământurile
mănăstirii. La naţionalizare, acestea s-au împărţit tuturor
sătenilor.
*
Aniţa avea cam 27 de ani, şi era
de-o frumuseţe rară. Nu nu era defel ca celelalte fete şi femei
din sat. Era înaltă, cu ochii albaştrii, c-o piele fină şi albă.
Cu nişte buze pline roşii, frumos arcuite. Părul lung,
castaniu-roşcat, îi cădea în valuri ondulate pe umeri. Trupul
avea forme armonioase, cu sânii mari şi pietroşi, ce îi scoteau
în evidenţă talia subţire. Şoldurile pline cu rotunjimi
ademenitoare nu te puteau lăsa fără să o priveşti, când treceai
pe lânga ea. Avea un mers frumos şi legănat. Fără să vrei nu-ţi
puteai dezlipi ochii de la picioarele ei lungi si suple cu glezne
fine..
Era măritată de vreo 3 ani cu Lică
Andrieş. Nimeni nu ştie de cum a venit Aniţa tocmai din Banat, să
se mărite în Moldova. Bărbatul a
adus-o acasă la părinţi şi apoi a luat-o de nevastă. Dar mereu
se întrezărea întrebarea, cum poţi aduce un cal pur sânge, să-l
înhami la căruţă
undeva la ţară ?!
Au făcut o nuntă mare care a ţinut trei zile şi trei nopţi, de i se dusese vestea. Lică era mândru nevoie mare că şi-a luat aşa o frumuseţe de femeie. O iubea nebuneşte, cu tot sufletului lui, dar cine nu ar fi iubit-o!
Au făcut o nuntă mare care a ţinut trei zile şi trei nopţi, de i se dusese vestea. Lică era mândru nevoie mare că şi-a luat aşa o frumuseţe de femeie. O iubea nebuneşte, cu tot sufletului lui, dar cine nu ar fi iubit-o!
Lică Andrieş era un bărbat
obişnuit. Nu era nici frumos, nici urât. Era înalt, şaten, cu
ochii mari şi căprui. Era tare harnic, chibzuit, bun la inimă,
săritor şi cu vorba blândă. De mic s-a remarcat prin inteligenţa
sa vie. Părinţii lui, oameni simpli, au făcut eforturi şi l-au
trimis să îşi desăvârşeasca educaţia la gimnaziul din oraş.
După ce a terminat liceul, a mai făcut o şcoală de maiştri. După ce a muncit 5 ani
în Timişoara ca sudor şi şef de echipă, în
construcţii, a strâns ceva bănuţi. Apoi s-a întors acasă
în Moldova, împreună cu viitoarea lui soţie.
A pus gospodaria părintească pe
picioare. A reparat casa şi grajdurile. A mai construit câteva
anexe pentru spaţiu de locuit. Casa a reamenajat-o cu gust, ţinând
cont de sfaturile soţiei. A schimbat mobila veche cu una nouă si modernă. A cumpărat radio, televizor, o maşină de spălat, covoare şi tot felul de lucruri trebuincioase pentru un trai comod. În faţa casei a făcut o grădină superbă, sădind cu grijă trandafiri de toate culorile, aşa cum îi plăceau mult Aniţei. Aleile înguste şi pietruite, duceau spre foişorul din lemn construit în mijlocul grădinii. A făcut toate astea pentru femeia lui. Voia să aibă o viaţă frumoasă şi lipsită de griji. Să nu regrete nicio clipă c-a plecat de la oraş şi a ajuns în celălalt capăt de ţară, într-un sat uitat de lume.Cum l-o fi ales Aniţa pe Lică de soţ, nimeni nu ştie. Dar spre surprinderea tuturor, cei doi soţi trăiau în armonie şi păreau fericiţi.
Lică muncea pe rupte din zi în
noapte la câmp şi în gospodărie. Îşi luase şi-un aparat de
sudură. Se apucase să facă
porţi şi garduri din fier, pentru sătenii din zonă. I se dusese
vestea că ieşeau lucruri grozave din mâna lui. Şi uite aşa
confecţionarea porţilor, a devenit o afacere profitabilă, de unde
ieşeau mulţi bani. Doar Aniţa trebuia ţinută în puf ca o
prinţesă, nu-i asa?! Ziceau cârcotaşii învidioşii din sat. Dar
aşa se întâmplă, dacă nu poţi ajunge la struguri, lesne spui că
sunt acrii şi stricaţi.
Contrar răutăţilor
spuse de vecini, Aniţa nu era fată rea. Îşi ajuta cât putea
soacra la treburi. Era tare pricepută între ale bucătăriei şi
ţinea casa lună. Pe lângă toate astea, îi plăcea croitoria şi
era şi talentată pe deasupra. Avea o grămadă de cliente dintre
vecine. Le cosea bluze, fuste, rochii pantaloni, lenjerii, feţe de
masă şi câte şi mai câte, că i se dusese vestea...Vă
imaginaţi, nu ducea lipsă de nimic, doar de puţină distracţie
poate...
**
Sus pe deal, lângă podiş mai erau
cam 30 de case, fiind ultimile din sat.
Radu şi Ioana stăteau la ultima
casă, la hotar cu satul vecin. Aveau o casă mare şi frumoasă, cu
cerdac şi temelie înaltă. Era văruită în verde deschis, cu
ferestre mari, luminoase, vopsite în alb. Pereţii de jur împrejur
erau pictaţi cu un brâu din forme geometrice de culoarea maro cu
verde închis. Pe marginea cerdacului erau ghivece mari cu muşcate
roşii. Se vedea că acolo era mână de femeie gospodină.
Ioana era o femeie plăcută, mică de
înălţime, cu ochii negrii, cu-o gură mică şi frumoasă. Părul
bălai şi-l prindea în cozi, într-un coc la spate. Era slăbuţă
parcă bătută în palme. Cu toate astea, era ca o zvârlugă, toată
ziua alerga după treabă. Avea doi băietani, amândoi frumoşi şi
voinici care semănau leit taică-său. Îi cicălea pentru că mereu
erau puşi pe şotii şi năzbâtii. Îi educa cum ştia ea mai bine,
să iasă din ei oameni destoinici.
Radu era înalt, voinic, cu trupul
zvelt şi pieptul lat. Trăsăturile regulate ale feţei îi ieşeau
în evidenţă datorită tenului uşor măsliniu. Era brunet, cu
nişte ochi verzi, iscoditori, ce erau străjuiţi de sprâncene
stufoase. Privirea lui te sfredelea. Nu era frumos, dar înfăţişarea
lui pur masculină te seducea într-un mod irezistibil. Nu puteai
să-l priveşti direct în ochi fără să te simţi copleşită de
personalitatea lui puternică. Avea un suflet bun de pus la rană,
dar lăsa pe prea puţini, să îi vadă latura lui sensibilă.
Considera o slăbiciune să arate ca poate fi bun şi cald. Părea un
dur, mereu suduia de toţi sfinţii, nimic nu îi convenea. Certa
băieţii toată ziua, mereu le zicea ca nu vrea ,ca ei să ajungă
nişte lepre fără căpătâi.
Mergea la arat, prăşit, la cosit şi
adunat fânul, dar şi la lemne în pădure. Era harnic şi aprig
nimic de zis. Dar seara după ce se terminau treburile, se punea pe
băut şi adormea cu paharul în mână. Dacă nu l-ai fi cunoscut ai
fi zis că îl ardea un foc mistuitor pe dinăuntru.
Ioana s-a învăţat să îi suporte
hachiţele. Nu o bătea, dar era rău de gură, mereu nemulţumit,
nimic nu-i plăcea. Ea îşi vedea de ale ei. Cred că nici nu îl
mai auzea. Dacă şi-ar fi pus mintea cu el, la câte îi zicea, ar
fi luat-o pe coclauri. Trecuse ceva vreme de când Radu nu se mai
atinsese de ea. El şi-a făcut un obicei de a dormi singur în
bucătărioara de vară. Ioana îşi iubea bărbatul ca în prima zi,
suferea enorm că o respingea. Dar s-a învăţat cu timpul şi cu
asta. Nu mai căuta răspunsuri. Doar aşa îi era hărăzit femeii
de la ţară, să-şi ia viaţa în piept, aşa cum i se oferă. Să
meargă înainte pentru că nu era loc de întors. S-a plâns ea
odată la o vară de a ei, că nu ştiu ce are bărbatu-său, că nu
o mai vrea la aşternut, că fuge de ea. Şi de un an şi ceva sunt
ca frate şi soră...Vară-sa ce să zică?!...măi poate munceşte
prea mult şi este obosit. Poate o fi bolnav, poate bea prea mult şi
nu mai are cu ce...cine stie?!
***
A doua zi de dimineaţa, toată lumea
din sat, mergea pe drumul ce ducea spre podişul mănos de la
marginea pădurii. Cu mic cu mare, fiecare cum putea, în căruţe,
pe jos, cu furci şi secere, cu tot ce le trebuia. Odată ajunşi
oamenii s-au răspândit fiecare ogoarele lor, şi s-au apucat să
strângă spicele galbene în snopi. Podişul Mănâstirii arăta ca
un furnicar. Sătenii lucrau de zor, strângeau baloţii de paie,
şi-i încărcau în căruţe. Aranjau sacii de grâu şi secară, să
poată fi număraţi, pentru a da cota la C.A.P., iar restul să şi-i
ia acasă.
Copiii îşi ajutau părinţii cât
puteau. Dar de cele mai multe ori mai mult îi încurcau. Plictisiţi
se puneau pe şotii, se fugăreau, ţipau, se înghionteau. Câte
unul mai primea câte-o scatoalcă peste ceafă, sau o urecheală
zdravănă. Atunci se lăsa liniştea. De voie de nevoie se apucau
serios de treabă.
Aniţa era şi ea acolo. Îşi ajuta
soacra cât putea şi cât se pricepea. Lică era plecat la combină,
să ajungă la rând să îşi treiere grâul.
Soarele fierbinte ardea nemilos. În
aer plutea un praf dens de la maşina de treierat. Trupurile asudate
ale oamenilor erau istovite de efort, de praf şi de căldura
înăbuşitoare....
De la arşita soarelui Aniţa era
moleşită, transpirase abundent, îşi tot ştergea fruntea cu
mâneca moale a bluzei de bumbac. Părul îi era prins la spate şi
pe cap avea o bentiţă lată albă...Bluza îi era lipită de trup, sânii lăsaţi liberi, împungeau aerul cu sfârcurile întărite. Dacă te uitai mai atent, observai curbele pline şi armonioase ale pieptului generos, iar ochiul avid putea să se afunde adânc în răscroaiala bluzei. Un flăcăiandru ce muncea pe ogorul alăturat, se uita vrăjit la trupul frumos al femeii. Maică-sa văzându-l că e abătut de la muncă de priveliştea necuviinciosă, îl dojeni cu asprime, destul de tare să audă toţi din jur. Ruşinat şi umilit, se întoarse cu spatele la Aniţa, să nu mai fie tentat să tragă cu ochiul, că atunci se cobora milităria din pod...
- Mămucă, cobor până la fântâna
din vale, să aduc o cofa de apa rece, zise Aniţa.
- Du-te fată hăi, că şi mie mi-e
sete! zise scurt bătrâna, care îşi continuă treaba...
Anita îşi lua
cofa şi cobora agale spre fântâna ascunsă la umbra salcâmilor....
Radu munci parcă în ciudă,
impunându-le un ritm draconic celor din familia sa.Trupul său
puternic, frumos bronzat, lucea în soare. Căra de zor baloţii de
paie şi sacii la căruţă...
- Ioană am să trag o fugă până
acasă, să duc paiele şi sacii cu grâu.
- Bine! atât îi zise femeia. Îl
privi puţin, apoi îşi văzu mai departe de ale ei...
Bărbatul nervos, biciui scurt calul,
smuncind brutal hăţurile să pornească mai repede.
- Dii Murguleţ, dii ! Calul
se opinti şi porni la galop, trecând ca o săgeată pe lângă
oamenii ce lucrau. În scurt timp ajunsese la drum.
Trecu pe lângă fântână. Aniţa
scotea apă. Îi văzu trupul frumos aplecat peste lespedea fântânii,
turnând apa din găleată în cofa de lemn. Trase puţin de hăţuri
să oprească calul din galopul nebun.
O privi fermecat preţ de-o clipă,
apoi lovi din nou calul să o ia din loc. Femeia se întoarse şi-l
privi fără să zică nimic, dar îi zâmbi într-un fel anume...
Pe drum un nor de praf se ridică, în
urma căruţei, de nu se mai vedea nimic. În scurt timp bărbatul
ajunsese acasă. Descărcă sacii şi baloţii din cărută. Duse
calul la umbră, îi dădu o galeată de apă şi-o porţie zdravănă
de ovăz. Cu o cofă de apă rece îşi spăla trupul brozat. Îşi
puse haine curate, îşi pieptănă cu grija părul des şi negru.
Ieşi din ogradă. Trecu drumul, şi-o luă spre păduricea de
salcâmi din apropiere, care era ferită de ochii trecătorului.
Acolo în viroagă era un mal înalt de pământ de unde se săpa lut
şi humă. Oamenii din sat veneau
des aici să ia lutul galben şi humă pentru a repara casele. Precum
şi pentru obţinerea manuală a chirpicilor, ce erau folosiţi
adesea la construcţia caselor ţărăneşti.
Iarba era înaltă, aproape până la
brâu. Radu megea grăbit, se zgârie de tufele de măceşi. În aer
plutea un parfum minunat, mai sus era un tei înflorit ce trona
viroaga. Bărbatul era nerăbdător şi foarte tulburat, se uita în
toate părţile. Respiră uşurat, dinspre drum venea încet şi
legănat Aniţa. Inima începu să îi bată tare, mai să îi sară
din piept. Capul îi vâjâia, i se pusese un nod în gât, tremura.
Trupul lui puternic fu cuprins de-o fierbinţeala ciudată. Privirea
i se înflăcără. Când femeia se apropie, bărbatul se repezi la
ea şi-o cuprinsese în braţe, trăgând-o după tufele de soc şi
măceş. Începu să o sărute sălbatic, peste tot. Femeia se lăsă,
fără a se opune, în braţele lui. Radu îi luă delicat faţa
între mâini şi-o privi duios.
- Aniţă, Aniţă, mi-ai rupt inima! Nu pot dormi, nu pot mânca, gândul mi-i doar la tine femeie! Aniţa eu nu mai pot trăi aşa, nu
mai pot ! Nuştiu ce să mă mai fac!? Înebunesc că te ştiu lângă
alt bărbat.
Strânse apoi cu putere trupul femeii lângă
trupul lui înfierbântat. Îi desfacu grăbit nasturii de la bluză
aproape rupându-i. Îi cuprinsese sânii mari şi voluptoşi cu
ambele mâini. Îi mângâia frenetic, îi săruta şi-i gusta cu
poftă. Desfăcu bentiţa albă ce-i pridea părul roşcat. Valuri
odulate i se revărsară peste umerii rotunzi şi albi. Cu mâna îi
prinse puternic părul în coamă, îi trase aproape brutal capul pe
spate. Încet, îi săruta curba fină a gâtului, urcând fără
grabă cu buzele spre bărbie.Tot corpul femeii se infioră de
plăcere. Aniţa gemu uşor ca o adiere dulce. Faţa i se îmbujoră
toată. Radu îi căuta avid buzele mari şi cărnoase, pierzându-se
într-un sărut pasional fără sfărşit. Făcea toate astea cu
patimă. Da!...bărbatul o iubea pe Aniţa, o iubea năvalnic. Şi
îi fusese atât de dor de ea, că aproape înnebunise de dorinţă.
- Radule stai că mă sufoci!
murmură femeia. Stai încetişor dragul meu! Dar contrar cuvintelor
ei, se abandonă cu totul în braţele lui. Lipindu-se toată de el,
ea îi sărută părul des, încleştându-şi mânile în el. Încet
îi muşcă lobul urechii, apoi îl lua între buze, gustându-l.
Braţele ei frumoase îi înlănţuiau trupul puternic.
- Aniţă, tu fată frumoasă, hai
sa fugim! zise Radu, Am strâns nişte bani.O să putem, s-o luăm
de la capăt în alt loc pe lumea asta. Aniţă hăi, mă auzi !?
- În timp ce îi desfăcea cămaşa
bărbatului, Aniţa îl săruta frenetic pe gură, pe gât, pe
pieptul larg şi bronzat şi parcă nu auzea nimic din ceea ce îi
zicea Radu...
- Aniţă, mă auzi? hai femeie să
fugim în lume! zise bărbatului din nou şoptit ...
Fără a mai spune nimic, îi strivii
din nou gura roşie într-un sărut plin de patimă şi dorinţă. Îi
ridică fusta subţire şi-i căută febril pulpele. I le atinse uşor
şi i le mângâie tandru, le desfacu apoi încet, atingându-i
delicat feminitatea. Aniţa gemu usor, ochii ei albaştrii ardeau.
Bărbatul îşi dezbrăcă grăbit cămaşa şi o aseză pe buza
gropii de lut, care părea un pat natural scobit în malul înalt.
Fără să gândească, o luă ca pe un fulg în braţe si-o aşeză
pe patul improvizat, cu baldachin îmbodobit cu ramuri de salcâm
înflorit. Femeia se lăsă fără a se împotrivi în braţele lui.
Îl dorea şi ea la fel de mult. Acolo ocrotiţi de vegetaţia
abundentă, îndrăgostiţii se dăruiră fără limite unul altuia.
*****
Soarele mai avea puţin până la
asfinţit. Combinele şi-au terminat treaba şi au luat-o în jos
spre sat. Istoviţi după o zi grea de lucru, bărbaţi, femei, copii
şi bătrâni se preagăteau să plece spre casele lor.
- Mămucă, mai spune-mi odată,
când a plecat Aniţa? întrebă Lică.
- La amiaza, înainte de masă, a
zis că merge să aducă apă rece de la fântână, atâta ştiu.
Am văzut-o coborând la vale şi scoţând apa din fântână...şi
nu mai ştiu nimic apoi. De întors nu s-a mai întors, parcă a
intrat în pământ, spuse mamă-sa tristă.
Lică era cuprins de nervozitate, ceva
nedesluşit îl ardea pe dinăuntru, nu întelegea ce anume,dar nu-l
făcea să fie deloc liniştit. A întrebat de vecinii care lucrau
lângă ei, n-o văzuseră. A mers până la maginea pădurii. Apoi
în lung şi în lat pe toate ogoarele învecinate. Aniţa nu era
nicăieri.
Nici acasă nu-şi găsi soţia. Nu mai
înţelegea nimic, nu putea decât să aştepte deocamdată. Toată
noaptea nu a închis ochii, nu a putut dormi deloc. Pe dinăuntrul
său se simţea ars şi vlăguit....
Ioana supărată că Radu nu s-a întors, a
muncit înzecit să termine. Au ajutat-o băieţii. La sfârşit l-a
rugat pe un vecin să îi ducă cu căruţa acasă restul sacilor .
Ajunsă în ogradă găsi calul legat de nuc,
toate erau puse la locul lor. Îşi caută soţul în casă, în
grădină. Îl strigă, dar nimeni nu îi răspunse. Obosită de ziua
grea, făcu focul, puse de mămăligă şi mâncarea la încălzit.
Chemă băieţii la masă. Ea abia se atinsese de mâncare, simţea
parcă are un cuţit înroşit în inimă. O stare de nelinişte puse
stăpânire pe dânsa. Cele mai negre gânduri o copleşiseră. Nu
putu dormi deloc.
Noaptea se lăsă încet peste sat, învăluind
casele, pădurea şi dealurile cu fuioare de fum fantomatic. O
linişte adâncă, plină de mister şi întristare, pătrundea
neştiută în sufletele şi inimile sfâşiate de întrebări şi
îndoieli, scotând fără milă la iveală durerea...
****
În aceea dimineaţă baba Lucreţia mergea
spre viroaga unde era groapa de lut. În mână avea o căldare şi-o
sapă. Trecu prin iarba înaltă, şi caută gaura mare, frumos
scobită de unde putea lua lutul galben, Zâmbi. O bucată mare din
peretele gropii se surpase, nu mai era nevoie să sape. Luă lutul cu
sapa şi-l punea în găleată. Mai luă câteva sape, şi curios,
din pământul nisipos ieşi o mână. Lucreţia era o femeie
curajoasă, văzuse multe la viaţa ei. Începu cu îndârjire să
tragă cu amândouă mâinile lutul moale. Un trup de bărbat cu faţa
în jos, încet se contura. Dar era foarte rece. Îngrozită de
macabra descoperire femeia îşi făcu cruce. Nu mai era nimic de
făcut. Îşi trase sufletul şi porni aproape în fugă spre case,
după ajutor....
O mare de oameni se adunase lângă păduricea
de salcami din viroagă. Iarba toată era trântită la pământ.
Oamenii adunaţi în grupuri mici vorbeau încet şi gesticulau.
Alături de groapa de lut a satului zăceau două trupuri acoperite
cu cearşafuri albe. Miliţianul, un bărbat gras, transpirat, se
agita nervos, împingând şi ţipând la oamenii care încercau să
se apropie de cele doua cadravre. Aştepta procuratura...
- Cine sunt oamenii care i-au găsit
sub pământ?, întrebă o femeie.
- Radu a lui Ciubotaru şi Aniţa,
venetica, femeia lui Lică Andrieş, zise bărbatul afectat.
- I-a găsit Lucreţia lui Lupu,
dimineaţa când a venit sa ia lut. Erau despuiaţi, unul peste
altul, păcătoşii! zise printre dinţi o bătrână stafidită.
Lumea şuşotea. Femeile vorbeau încet
cu mâna la gură. Câte una îşi făcea cruce. Unde s-a mai văzut
aşa ceva?! Cei doi ibovnici au fost prinşi sub malul greu de pământ
în timp ce făceau dragoste. I-a bătut Dumnezeu pentru nelegiuirea
lor. Da! au fugit împreună, dar pe lumea cealaltă!
Anton era băiatul învăţătorului
din satul vecin. Era un tânăr, înalt frumos, suplu, îmbrăcat
elegant. Auzise de nenorocire şi era curios.Voia să vadă şi să
audă cu ochii şi urechile lui. Întrebă pe una dintre femeile
aflate acolo:
- Dar cine este femeia moartă? Că
pe Radu îl ştiu, a fost prietenul meu. Dumnezeul să-l ierte!
- Aniţa lui Lică Andrieş,
venetica, o stricată ! Nu-i mai ajungea. I-a sucit minţile
bietului om, a lăsat nenorocita doi copilaşi fără tată,
concluzionă plină de emfază femeia.
Bărbatul se albi la faţă, ameţi. Se
întoarse brusc şi plecă de acolo. De ciudă o lacrimă se scurse
din ochii lui negrii pe obraz. Când se îndepărtă, înjură cu
ciudă printre dinţi...
- Dumnezeii mă-tii de curvă! Şi
ziceai că numai pe mine mă iubeşti!!